Page 10 - 1913-24

Călin lăsă sprâncenele în jos, iar peste faţă îi „Vom vedea!... Să mergem de grabă..."
trecu o umbră, ca un val de întunerec: Apoi mai tare:
„Tot el ţine moşia?!... „Mamă..."
— Tot!" si bătrâna înecă un oftat. Dar Anca tocmai intră cu azima vărsând aburi
>
Li se încrucişară privirile şi gândul amândurora „Gata masa, maică..."
fugi iarăş la cel dus. Dar Anca îşi păstră numai de­
cât cumpătul şi răvăci vedenia, schimbând vorba:
„Atunci, mă duc să dau zor mâncării. Am făcut
azimă în ţest, cum îţi plăcea ţie...“ drag merit
cr
Eşi la vatră.
Călin îmbrăcă haina şi începu să se plimbe prin Dintr’o poemă: „Capitala“ —
casă. Vorbele bătrânei: „ce câne de om!“ îi deschi­
seră şi mai mult gândul... Tot el ţine moşia!... şi tot
Şi-acuma, pe trotuarul pe care rouă moare,
asupritor!.. Bietul tat’sâu!... Călin scutură capul şi-şi
Ritmez tăcerii triste ce creşte ’n jurul meu
trecu podul palmei peste frunte. îşi rezimă coatele de
Un cântec nou ce mâne ’n lumina dela soare
policioara ferestrei şi lipi tâmpla de geamul umed şi
Mă va munci ’n adâncuri şi urmări mereu...
rece. Stătu mult aşa, când făcu ochii mari, se de­
schise poarta şi intrase un domn. Se duse de grabă îl spun tăcut în noapte, şi nu-l mai am în minte,
şi deschise uşa: Dar simt c ar fi să fie şi cald şi grav şi rar, —
„Mincule! — isbucni fără veste. Un cântec, pentru care nevoia de cuvinte
— Eu Căline!“ şi se îmbrăţişară cu prietinie Mă ’ntârzie pe semne pe chelul solitar...
frăţească.
Şi doar ascult... Într’însul nu-i vorba de castele,
Apoi tot Călin, după un timp:
De paji, de castelane, de lotuşi şi de stele —
„Dar tu pe aici, dragă?!
(Romantice motive — un stok epuizat)
— Sunt medic de plasă aici, de şase luni. Am
reşedinţa chiar în Oprişeni..." — Toscinele din turnuri, azi, altă oră bat!...
Călin îi strânse mâna: Le-aud tăind în noapte cu aripi de aramă
Douăsprezece grele bătăi sfâşietoare,
„Nu mai ne-am văzut, de când ai eşit din fa­
Ca ’ntr’o cetate unde o ’ntreagă oaste moare,
cultate...
Şi-o alta, nouă, ’n locu-i toscinu-alarmei chiamăf
— Aşa e! — răspunse Mincu, — am fost în Mol­
dova doi ani, apoi în Ialomiţa; astfel ne plimbă statul...
Şi mă cufund în noapte, iar sufletu-mi perdut,
— Şi eu sunt..." dete Călin să spună. Dar prie­
Se diluiază ’n gândul în care-am străbătut:
tinul îi tăie vorba:
„Nu lotuşi albi pe ape, nu paji şi nici poveşti,
„Ştiu, te-au numit inspector agricol; am cetit în
Nu prinţi, şi nici bătae de lună în fereşti!...
gazetă; felicitările mele, şi să îndeplineşti slujba să­
Drept cadru, prins în noapte, un licurici enorm,
nătos şi cu spor!"
Ceasornicul ce strică zidirilor ce dorm;
Călin îi mulţumi, înclinând capul.
Şi umbră, şi lumină de triste felinare
După mai multe vorbe aruncate în aducerea a-
Şi ritmuri noui şi grave, bătând fără ’ncetare...
minte a anilor petrecuţi împreună, doctorul de plasă,
Iar suflet e mulţimea de forme ce tresar
urmâ:
Din noapte şi lumină fantastic şi barbar;
„Ştiam că soseşti azi, pentru anchetă, şi de a-
Iar suflet e mulţimea de glasuri şi de vise
ceea m’am grăbit, să vin, să te văd şi mai mult să
Ce se înalţă grele şi cu aripi deschise,
te vestesc, că azi, în răsăritul soarelui, tot satul se
Voind ca să cuprindă cu-o ’ntindere ’nălţimea,
răsculase".
— Atuncea când în noapte visează greu mulţimea /“
Călin făcu o mişcare sfioasă şi se cutremură.
„Nu te speria! — îl dumeri prietinul, — întâmpla­ ...Purtând în el pe semne problemele visate
rea a făcut, ca să nu fiu eu plecat prin comune şi E cântecul ce ’n noapte îl simt în jurul meu
să bag de seamă, să-i liniştesc; altfel cine ştie unde Iar mâne, în lumină, mă va munci mereu...
ar fi ajuns lucrurile! înconjuraseră cu toţii curtea a- îl simt cum se frământă în unde, cum îi bate
rendaşului... Ţin foarte mult sătenii la mine; le-am Un ceas, în depărtare, largi ritmuri cadenţate, —
spus, să aibă răgaz până azi, că soseşte inspectorul Şi ’n întunerec, apa ce cântă şi vorbeşte
dela Bucureşti, şi aşa s’au liniştit". Ce poartă şi trăeşte un suflet omenesc,
După o întrerupere: Prin mii de guri răsuflă profund, şi omeneşte
„Au şi dreptate. Până în Decembrie nedişmuiţi!... Mereu mai dese par că răsufletele cresc
E de ne mai pomenit cu Albu; nu vrea să ştie de Cu cât mai mult se duce în noaptea nesfârşită,
nimeni!...“ Ca o armată lungă, de cale obosită...
Călin se ridică de pe pat. Tot trupul îi tremură
şi fierbea de nelinişte. M. SĂULESCU