Page 9 - 1913-27

N r . 2 7 . C O S I N Z E A N A Pag. 389.

CATERINA VARGA cine l’a văzut în faţa Caterinei Varga, cum îi dâ ea
porunci şi el se duceâ orbeşte după vorba ei, - acela
ştie, ce ştie. O, de-ar trăi ea, ea l’ar puleâ şi vindecâ.
Erâ în anul 1869, într’o dimineaţă de Septemvrie. — Caterina Varga ?
Soarele nu răsărise încă, mun|ii erau învăluiţi în ceată
şi tata se uită cu grije la cer. — O, a fost o femeie care a făcut minuni cu
vorba ei, blândă şi înţeleaptă dar hotărâtă.
— Nu-i a ploaie, îl linişti Moş Crăciun, vizitiul
nostru. — Moţii o adorau şi-i ziceau „Doamna noastră" 1
— Pune caii!
Peste câteva minute, înghesuiţi în trăsură, tata, în pleoscăitul lin al cailor şi al ploaiei care totuş
cu mine — nu ştiu dece m’a dus şi pe mine, — şi se pornise spre casă, ne-am întors în aceeaş noapte
cu mai mulţi oaspeţi, între ei şi un tinăr poet din tară, acasă, la Hălmagiu.
Ion Scipione Bădescu, care mă luase pe genunchi, Tatăl meu trimise „haiducii" lui să-l caute pe
urcam dealul Şortocului. Iancu. îl găsiră, plin de apă şi noroi, dormind în şura
In urma noastră mai veniau alte cinci-şase tră­ hanului, unde obişnuiâ el să-şi caute adăpost.
suri, din Abrud, Brad, Baia-de-Criş, tot atât de înghe­ — Lăsaţi-1 să doarmă! suspină tata. Şi cu toţii
suite cu suflete româneşti, cuprinse de o mare evlavie. ne duserăm la culcare.
Convoiul se ducea să aşeze un monument pe Dar eu nu puteam dormi. Se zbăteâ ca de-o po­
mormântul martirului tribun, Ion Buteanu, executat în vară prea grea pentru el, sufletul fraged, de toate câte
revoluţia din 1848, la Iosăşel, pe marginea Crişului. luaseră fiinţă într’însul. Revoluţia! Auzisem şi până
Nu mai erâ alt copil în mijlocul adunării negre, acî cuvântul, dar abia acum vedeam perspectiva lui.
afară de mine, şi mă cuprinse o tristefă sfâşietoare Câmpul libertăţii! Marca de capete agitate cari strigă,
dupăce ecoul cuvântării lor de jale îmi pătrunse aclamă, cer: viaţă! Marea de foc şi râurile de sânge!
sufletul abia de opt ani, şi din ele am înjeles toată Şi între râuri şi flăcări pe viteazul „rege al munţilor",
durerea neamului nedreptăţii, toată disperarea cape­ cu sabia ridicată, împărţind moartea şi viaţa după
telor plecate în fata apei tulbure a Crişului.,. cumplita: dreptate... Dreptate)... Dreptate!...
Preoţii, în odăjdii, cântau „veşnica lui pomenire", Ah, cum mă ardeau ochii strânşi în orbite, cer­
Barijiu, Frâncu, Iosif Hodoş, cuvântau despre erou, cetători în lumea aceea! Ce lume! Şi a fost doar eri...
despre martiriul şi nemurirea lui, când deodată din Şi a z i ?
mijlocul pioasei asistente se auzi un ţipăt: Monumentul acela jalnic, jos pe nisipul Crişului,
— Iancul Unde-i laucu? bărbaţii întunecaţi adunaţi acolo, cuvintele acelea de
foc şi jale, îmi rupeau inima - şi totuş...
îl aduseseră şi pe el, bunii Români, pe adoratul
rege al munţilor, sfântul viteaz al vitejilor. Deşi cu Adormii în mângăerea unei voci de femee, care
sufletul pierdut, cu mintea întunecată acum, dar cu îmi răsună de undeva departe, blândă, ca o magică
chipul tot măreţ, frumos şi impunător, să-l arate po­ poveste. Şi mă gândii la femeia aceea minunată de
porului care tot mai credea în reînviere, în reîntoar­ care ascultase şi Iancu, leul neîmblânzit şi se supuneâ
cerea eroului pierdut. ei ca un copil.
îl aduseseră între ei, prietenii buni, vorbindu-i de
vremurile glorioase, arătându-i crucea de marmoră, Astfel s’a întipărit întâia oară figura şi numele
monument al iubirii, al recunoştinţii lor şi sperau că, Caterinei Varga, în inima mea de copil.
cine ştie, poate vr’o minune, o Dumnezeule 1 s’ar fi Am mai auzit povestind despre ea pe o doamnă,
putut întâmpla ca el să-şi aducă aminte, să se cutre­ din nobilitatea ungurească, văduva căpitanului Holaky,
mure, să se treziască, şi să le mai sune odată din ucis în revoluţie! Cât a fost de bună, înţeleaptă şi
buciumul lui... cât a stăruit pentru binele poporului. Ca să împiedice
Şi acum... Unde erâ căpitanul? dezastrul revoluţiei, s’a dus de mai multeori la Viena,
să ceară guvernului drepturi, libertate pentru popor...
într’o clipă îl scăpară şi alergau în toate părţile
să-l caute, de-alungul Crişului, printre tufişurile de soc Un Moţ bătrân intră odată în curtea noastră, cu
şi salcie, prin lanurile de porumb, prin pădure, printre căluţul lui încărcat de ciubere şi putinele... Sărută
crăpăturile şi peşterile stâncilor - nicăiril mâna mamei - după târguială - şi-i zise: „Să trăeşti,
că semeni cu „doamna noastră!"
Târziu de tot se aşeză la gustare, trista adunare.
Nu se mai ţinură cuvântări, şi paharele de vin nea­ — Da’ cine-i doamna voastră?
tinse au rămas. Ehei, a fost! S’a abătut odată şi pe la noi no­
Doar un singur glas, al tribunului Corcheş din rocul... Da’ s’a dus!...
Câmpeni, cuteză să înfrângă într’un târziu tăcerea ca Apoi foarte mirat:
de plumb. — Da’ n’ai auzit de Doamna noastră? Doamna
— Apoi, - aşa a fost el, Avram Iancu, întotdea­ Cătălină?... Oare o mai fi trăind?... Ori că au omo-
una, şi în tinereţe, sălbatic. Se duceâ de capul lui, rît’o şi pe ea?!...
dar nu-i plăceâ să fie dus... Doar o singură femee s’a
priceput să facă din el ce-a vruţi Apoi, după un sfert de veac, am regăsit acî în
Se încinse o discuţie înfocată. Cei mai mulţi Bucureşti într’o istorie, nu-mi aduc bine aminte în care,
susţineau că Iancu n’a avut niciodată nici o relaţie o scurtă notiţă despre Catarina Varga, „pregătitoarea
intimă cu vr’o femee. Stimâ foarte mult femeile, dar revoluţiei din Munţii Apuseni", martiriul şi captivarea ei.
una singură n’a jucat rol în viaţa lui. Am tresărit ca arsă de un foc ce mi-a răscolit
— Aşa credeţi voi, căci el nu se destăinuiâ. Dar inima cu toate amintirile copilăriei.