Page 8 - 1913-27

Pag. 388. C O S I N Z E A N A Nr. 27.

lucrului. Laudele îl lasă rece; nu dă nimănuia prilej Le laudă şi le dăscăleşte cu duioşie, le ceartă
să i le poată aduce. când se încaieră în bătae. Inimă de tată.
Intrăm în grădină şi vedem aici un lucru, care O apicultură în felul acesta nu e un meşteşug;
îl ridică şi mai mult în ochii noştri pe părintele Do- e o nobilă ocupaţie sufletească: adâncă şi roditoare
breanu: adevărat om rar. Cea mai frumoasă şi mai cetire în cartea naturii; în marea evanghelie a lui
îngrijită stupărie, poate din întreg Ardealul. Două Dumnezeu Ziditorul...
clădiri frumos lucrate, cari răspund şi celor mai mi­ In jurul stupinilor sunt flori de tot neamul:
nuţioase cerinţe moderne. Una în formă rotundă, alta dovada dragostei deosebite ce le-o poartă maica
pătrată; ambele cu zeci de coşniţe, sistem nou. Se preoteasă. O profeteasă Ana, alături de înţelegătorul
înţelege, toate lucrul părintelui. Am văzut colonia de Simeon, care e părintele.
stupărit a însoţirii stuparilor ardeleni din Cluj; întoc­ Ce frumoasă pildă de preot, e părintele din
miri alcătuite după ultimele rezultate ale apiculturei Corbu ! In inima mea de cleric, i-am dat din acestea
raţionale; — stupinile preotului din Corbu ar putea clipe locul de onoare. Asa au trebuit să fie vechii
\ *
ocupă acolo iocul de frunte. popi româneşti, cari păstoreau turma cuvântătoare cu
Mii şi sute de mii de albine se rotesc în lumina bogăţia sufletului, căci la încâlceala cărţilor nu pu­
soarelui de vară, dând naştere la cea mai caldă şi teau să ajungă... Şi cât de bine o păstoreau, căci
mai dumnezeiască muzică: cântecul neprihănit şi su­ ne-au păstrat-o românească şi creştină!
blim al muncii! Senin şi împăcat, mătăsos şi cristalin, *
liniştitor şi duios, e acest sfânt cântec de pilduire.
După masă plecăm spre Tulgheş. Şi ni se des­
Toţi cei cu suflete zdrobite de dureri mari, voi obi­
chid zările, în şir nesfârşit de codri şi de munţi. în
diţilor şi întristaţilor, apoi voi trufaşilor şi înfumura­
stânga se avântă spre ceriu Arsurile, cu stâncile lor
ţilor, leneşilor şi netrebnicilor, toţi răii şi pătimaşii,
pârlite de soare, apoi Şuvăriştea, şi, mai departe
— duceti-vă în împărăţia candidă a albinelor, staţi
Pietrile roşii şi Comarnicul, în fund.
cucernici în marea biserică, p? al cărei altar depun
încurând ne întimpină râul Bistricioara, cu ape
ele prinosul curat al muncii nesilite, libere, şi vă veţi
argintate şi cu multe plute pe mal. Apoi, deodată,
simţi făpturi ale lui Dumnezeu Preasfântul... Vă veţi
peste o perdea de codru, îşi înalţă fruntea lucie şi
simţi oameni, zidiţi pentru bine, pentru fericire, pentru
albă, regele Carpaţilor răsăriteni, greoiul şi falnicul
vieaţă!
Ceahlău, cu statul lui major de piscuri şi de stânci
Părintele Dobreanu nu este numai un stupar
seculare. .
care aşteaptă folos dela truda şi îndeletnicirea sa. A. Lupeanu.
Nu. E un părinte al marelui popor înaripat. Albinele
îl cunosc şi le cunoaşte. Fiecare stup îi e ca un prie­
ten bun, de care ţine seamă, îl cercetează, îl dădă­
u ~ m ă ! . . .
ceşte. Le-a dat şi nume, mi se pare. Fiecare coşniţă
are matriculă, un fel de cronică familiară, unde sunt
Du-mă ttenule din ţară,
însemnate datele mai momentuoase din vieata stupului.
Du-mi durerea mea cu tine, —
Galbenul din colţ, se trage dela albastrul de NFam avut pe lume parte...
lângă întrare; roiul din anul nouăsutezece. Matca, Peste văi, peste coline
regina, e de neam de colo şi de colo, împlineşte atâta Şi prin munţi cu coama rară
vreme atunci şi atunci. Face miere multă şi bună. Du-mă trenule departe...
Albinele-i sunt paşnice şi lucrătoare. Are semne de
trai îndelungat. Şi altele. Du-mă să mă treci hotarul!,..
Intre albinele sale, părintele Dobreanu, e ca în-
Pe cărări ne mai umblate,
tr’o ţară mare, pe care o cârmueşte, o duce la feri­
Du-mă pentru totdeauna,
cire. Un crai înţelept şi potolit. Milos şi îndurător faţă
Căci iubirei prea-curate
de lucrătoare, spaimă a trântoriior. I s’a dărâmat altarul
Obrăzar şi mănuşi nu are; prinde albinele cu Şi l a spulberat furtuna...
r
mâna şi le îndreaptă unde li se cade.
— Stai, soro, că te-ai rătăcit, ţine la dreapta.
Du-mă trenule!... De-ţi vine
Nu umbla pustie, pleacă la treabă.
Greu de-atât amar de jale
Când vede pe vreuna care vine dela câmp cu
Şi de-o viaţă fără minte
picioarele încărcate, faţa i se luminează în zimbet
Am s’arunc văpăiei tale
părintesc şi-i zice cu duioşie:
Pân’ şi inima din mine
— Aşa, harnica moşului, eşti fată cuminte şi
Şi să mergi... să mergi nainte!...
lucrătoare. Intră de te descarcă şi mai odihneşte,'
mititico. Z. BÂRSAN