Page 9 - 1913-31
P. 9
PAGINI LITERARE
Şi iadul se coboară în sufletu-ţi pribeag
Şi iar învie ’n tine vlăstarul de iobag.
Nu plânge! Ci loveşte! Loveşte ne ’ndurat
O, cruda ironie a clipei trecătoare... O veşnicie ’ntreagâ să simtă unde-ai dat,
Roesc din văi şi codri oştiri biruitoare Nu plânge, ci loveşte cu ura ta ferbinte,
Şi Dunărea bătrână tresare ’nfiorată, Căci eşti din neamul celor ce ştiu să ţină minte.
Că iar aude zvonul chemării de-altădată
Şi strigăte de-alarmă şi tropote de cai Prietin drag, far dulce al pribegiei mele,
Ca ’n vremea lui Corvinul, lui Mircea şi Mihai. Duhovnic al găndirei semeţe şi rebele,
Şi pleci aşa cu rana în suflet sângerândă
Şi fără nici o rază în inima-ţi plăpândă.
Sunt şoimi ce merg la luptă. Ei trec în mândre cete,
Ca mielul blând pe care îl duc la ’njunghiere
O, vin să mergem şi noi cu ei în rând, poete,
La Vama, peste Istru, la Pontul Euxin Tu ai tăcut, poete, şi valul de durere
Din morţi învie umbra străbunului Corvin, Te-a copleşit vremelnic şi ’n ura lui te-a ’nfrănt
Şi cel ce-a trezit neamul coboară în mormânt.
Ne chiamă bucurată de ziua învierei,
Şi ce mă doare astăzi e rana care-o şti,
Ne binecuvintează, şi valurile mărei
Cu vuet cântă marşul măririlor perdute, E că, lovit cu ură, tu n ai ştiut lovi!
învie poezia, — cu luptătorii du-te.
Şi pleci şi pe-a ta urmă oştiri biruitoare
Acolo unde moşi-ţi muriră pentru cruce
Pornesc cântăndu-ţi draga şi sfânta ta cântare
Acvila românească se nalţă şi străluce
Şi nu poţi să te bucuri de biruinţa lor,
Rupând faşii cu ghiara din cerul de opal,
Nici fruntea să-ţi descoperi la steagul tricolor,
Fâşii, să lege rana duiosului Ardeal.
Nici flori s arunci în calea vitejilor ce vin
Din zări, ce-au zdrobit faima străbunului Corvin.
Şi nu te mişti. Ce doruri, ce visuri de noroc
Atât e de grozavă această ironie:
Te fac în clipa asta să mai rămâi în loc,
Cu cântecu-ţi să plece un neam la bătălie,
Ce^gingaşe zeiţă cu ochii dulci şi dragi
Iar tu să nu te bucuri de ziua învierii
Făcu să-ţi uiţi de visul sărmanilor iobagi?
Ci să porneşti pe drumul de noapte al tăcerii.
Sau vrei din nou, poate, credinţele să-ţi cânţi,
Şi uiţi legionarii ce gem aici înfrânţi ? I. U. S0R1CU
Drag sol, ce porţi în suflet iubire şi sfială,
Dar visul tău te minte, credinţele te ’nşalâ
Spre raiul de lumină al sufletului tău SPRE ŢARA NOUA
Curând or să se ’ndrepte părerile de rău,
Curând o să dispară iluzia şi basmul, VICTOR EFTIMIU
Furându-ţi ori ce razim şi ’ntreg entuziasmul.
Dispreţueşte clipa ce ’nşală anii tineri, Portul rămăsese în urmă. Casele se topiseră una
Căci nu e pentru Marte suspinul sfintei Vineri într’alta şi numai câteun vârf de geamie scânteia ciudat,
Şi-am să te văd ca mâne cu ochi ’ nlăcrămaţi în soarele dimineţii. Pădurea de chiparoşi păta coasta
Ca leul prins în cuşcă, poete, cum te zbaţi. lângă oraş. Intr’acolo priviâ bătrânul, când l-am văzut
întâia oară. Printre cei cari plecau, el erâ cel mai în
Şi sa pornit furtuna şi ’n mersul ei hain vârstă. încotro se ducea? Ce speranţe îi mai înseninau
Umbn atâta soare şi-atâta cer senin bătrâneţile ?
