Page 10 - 1926-37

Pag. 366 C O S l N Z E A N A ------------------------------------------12—XI 1926

„Pe steag negru de mătasâ, vie, pe care nimeni n’a chemat-o şi n’a dorit-o. O ne­
„Trei ani să nu vin acasă“.
norocire, ce-i drept, generală aproape, care însă totuş
Femeile începură să-şi şteargă ochii cu năfrămile s’ar fi putut ocol', s’ar fi putut evita poate, dacă unii
şi să-şi strângă copilaşii la sân. Fiecare întră grăbită oameni n’ar fi aşa de răi şi aşa de lacomi.
pe poartă şi în urma lor bărbaţii întunecaţi şi moro- Ei aici vedeau originea războiului: în răutate şi’n
cănoşi. lăcomie. Omul rău şi lacom nu se mulţumeşte nicio­
In aceeaş vreme aproape începură să se tragă şi dată cu ce are, cu ce i-a dat Dumnezeu, ci caută în-
clopotele: Ding... dang... dang... ding... dang... tr’una să adune, să îngrămădiască, să fure. Judecata
Deasupra satului se coborau umbrele ’nserării şl lor simplă aşa le spunea, că asta-i pricina războiului.
deodată cu ele o linişte de mormânt şi o îngrijorare Moartea lui Franz Ferdinand o fi fost o nenorocire
adâncă şi netălmăcită. Liniştea şi ’ngrijorarea dinain­ şi acum se caută a se trage foloase din ea. Cei deia
tea morţii şi a marilor nenorociri, care cuprinde pe stăpânirea lor şi Prusul mai cu seamă, caută de mult
nesimţite sufletul omului la vremuri grele... războiul, ca să poată străbate în ţări mai slabe şi să
le supună lor. E atât de dulce pentru sufletul omu­
lui rău, atât de mângăitor, să se ştie tare şi să poată
Ion Pescaru întră în ograda casei lui, cu sufletul şti, că alţii tremură de el şi-l slujesc*.
cât Dunărea şi greu cât un pumn de plumb. De cum Uite, când ai numai o slugă prăpădită, la vite,
îmhise portiţa, ochii lui se umeziră ş stând o clipă te simţi par’că altcum, mai bogat şi mai fruntaş în
locului, cuprinse cu privirea căsuţa şi cuprinsul gră- sat. Vezi cu ochii, că lumea se uită la tine şi că vorba
dinei. Legată de gard, Joiţa privia ia el cu oeh imari ta e ascultată, ru ca a unui terchea-berchea, care are
şi viţelul era pe sfârşitul suptului. Din când în când pe el numai o zdreanţă de cămaşă şl’n mâna măciuca....
izbea puternic cu capul în ugerul mame-sii şi vaca *
se cutremura toată de lovitură, dar sta liniştită şi rumega. La trei ore noaptea era tot satul în picioare.
Vâzându-o Pescaru, se duse spre ea, luă viţelul de Gira mică din Măgura gemea de lume. Eu cred, că
bot şi-l trase de-oparte, punându-i belciugul după nici odată n'a văzut ea atâţia bărbaţi, atâtea femei
cap şi legându-1 de gard. Se apropie apoi de vacă, o aţâţi copii şi aţâţi moşnegi strânşi la un loc, ca’n
netezi pe spate, printre coarne şi o mângâie încet, clipa asta, la ora asta, când deşt.nul cerea acestui
sărutându-o pe frunte: sat mic şi neînsemnat cel mai mare sacrificiu, pe
— Joiţa mea dragă, te las şi mă duc deacuma 1 care şi Par fi putut îachtpui vreodată. P.ecau aproape
Vaca par’că ar fi înţeles, că în sufletul stăpâ­ din fiecare căsuţă două braţe de muncă, din unele
nului ei e furtună, că la rândul ei începu^şi ea să-l ch'ar patru şi mai multe. Iar în casele, din care nu
mângâie, frecându-şi capul de el.. plecau, era totuşi jale şi amar, căci aveau şi aceştia
Copiii văzând, că tata lor a venit acasă, zbu­ cuscri şi rude, mai mult ori mai puţin apropiate prin
ghiră afară din bucătăria de vară şi veniră spre el, alte case. De-aceea venise satu ’ntreg, ca să petreacă
tot bătând din palme, iar cel mai mic zise : pe cei ce plecau, să-şi iea rămas bun, să se sărute,
— „Tată, tată, ce-ai să ne-aduci delà războiu? să se povăţulască, să-şi dorească tot binele unul altuia
El îşi luă băiatul în braţe şl-I sărută lung, se plecăşi tot norocul.
apoi spre fet fă şi mângăindu-o pe frunte şi pe pă­ Cine ştie când o să se mai întâlnească, peste
rul galben, care sămâna leit cu al llenii, o sărută şi câteva luni, p ste câţi anii Câte-un moşneag mân­
p
pe ea pe obraji şi le zise : dru şi chibzuit povestea în clipa asta de alt războiu,
— „Ceva frumos, dragii tatii, numai să fiţi Cu­ de războiul de pe vremea lai, din 66 cu Prueul şi
minţi, cât o fi tata dus departe.“ tâte un şi mai bătrân de cei din 59 cu Talienii. Ochii
In clipa aceea se ivi în uşe şi capul nevest i- lor ardeau cuprinşi de focul amintirii şi erau mândri,
3
sii cu năfnma legată înapoi şi roşie la faţ , de că ei au făcut odată războiu. — „Şi ce mai războiu,
para focului. Pescaru porni spre ea încet şi nu z se — povestea domol şi răspicat Toma Lungu, — nu ca
nicio vorbă, numai o privi toată din creştet până’n acuma. Doisprezece ani n’am văzut satul. Am făcut
tălpi. Se opri lângă uşe, copiii se resfirară prin ogradă luni de zile pe picioare până în Italia, că atunci nu
alergând unul după altul şi cei doi soţi rămaseră sin­ erau trenuri. Acum e fioare la ureche. Acum te urci
guri faţă’n faţă. Ileana duse şorţul la ochi, îşi şterse în tren, te duci pe câmpul de bătaie şi dacă scapi cu
un picur, care i-se ivise pe neaşteptate în colţul drept zile, vii înapoi. Dar atunci, pe jos şi numai pe jos.
şi-i zise : Ce zile, Doamne, ce zile grele! Plecasem băiat, abia
— Iţi gătesc ceva de drum, Ioane. Când pleci?“ îmi ieşiră câteva fire gălbuie de musteţi şi am venit
— La noapte 1“ co?cogiamite om bătrân, cu mustaţa ca fuiorul şi cu
Nicio vorbă, nici o mişcare, încolo. Marea tra­ barbă. Agaftica, pe care o lăsasem fată de vreo 18
gedie, care se deslănţuia, nu trezise în sufletele aces­ ani la plecarea mea, nu mă mai cunoscuse, deşi câte
tea numai o emoţie uşoară, ci le răscohse până în zile şi câte nopţi n’am petrecut noi, vobindu-ne de
adâncul lor. Fără să vorbiască, cei doi soţi îşi înţe­ dragoste şi de noroc. Dumnezeu s’o ierte, că se pră­
pădi
legeau durerile toate şi nû mai căutau să le tăi mă ci as că, acu-s doui ani, m’a aşteptat fetiţa până m’am
să şi le explice. Pe dinaintea fiecăruia trecea aceiaşi reîntors din cătănie şi-am luat-o de nevastă.
imagine a despărţirii pe vreme îndelungată şi a mi­ Eh ei! Ci vremuri, Doamne, ce vremuri!“
zeriilor, pe care au să le îndure unul fără de cealalt. Bărbaţii însuraţi şi nevestele ascultau cu gura
La moarte, nu se gândia niciunul, nici altul, de bună căscată la vorbele moşneagului. In sufletele lor icoana
seama. Ea e un lucru natural, care te poate nimeri războiului şi a despărţirei se zugrăvia ca ceva amar
oriunde şi oricând şi nu-i nevoie să vie războiul, ca şi dureros. Ele mai cu seamă lăcrimau din când în
să răpiască pe vecie pe unul dintre soţi. Nu ea-i în­ când şi-şi strângeau cu foc ia piept copilaşii şi mân-
fricoşa. Ceea ce-i durea, era conşt’inţa, că acum ur­ gâiau pe frunte pe cei mai mărişori, cari se ţineau
mează un rău, o nenorocire, care nu era nevoe să de fustele lor...