Page 9 - 1905-03

Nrul 3, 1905 LUCEAFĂRUL 65

aţintiţi spre zarea de unde le venea vestea iar eşiră, — pe cînd noaptea caldă de vară se
primejdiei. Apoi începură să murmure şi umplea din ce în ce mai mult de zvonul ple­
să se frămînte. Vorbeau, se întrebau, glasurile cării satului şi de glasul de jale al clopotului
mai subţiri ale femeilor amestecau în murmu­ de la turnul din deal.
rul acesta adine îngînărî de jale, pe cînd fă­ Apoi deschiseră poarta. Toţî-patru îşi sim­
cliile îşi tremuraţi nînza de lumină deasupra ţeau inimile strinse, ca în apropierea unei mari
freamătului. nenorociri. Căruţa uşoară trasă de caii mărunţi
Intr’un tîrziu, înţeleşi fiind, se risipiră în grabă. se urni, — şi femeile iar gemură în tremur de
Şi în tot satul porni frămîntarea plecării. glasuri stăpînite. Moţul oftă numai adînc şi-şi
Porţile ţipau din încheeturî, bufneau uşile, îndesă mai tare cuşma pe ochi.
mugeau vitele, pasările speriate din somn bă- Pe uliţă, prin întunerec, se strecurau din
teau din aripi, se învălmăşeau, glasuri puter­ curţi cai încărcaţi şi cară, şi se rînduiau în
nice izbucneau, cîte-un ţipăt prelung de copil şiragul care se mişca domol la deal, spre bi­
sfredelea ici-colo întunerecul, şi cîniî, în zvonul serică. Zvonul contenise, numai cîniî mai lă-
aceasta de jale, urlau prelung în bătăturile trau jalnic pe ici, pe colo. Oamenii grăiau cu
care trebuiau să rămîe pustii. glasuri stăpînite, rar un strigăt, un îndemn, o
La Joldea acasă, femeile adunau în grabă pleznitură de biciu sfîşiati noaptea.
lucrurile mai de preţ. Eşeau, intrau, cu suspine Joldea mergea înaintea căluţilor, nevasta cu
înăbuşite şi cu ochii plini de lacrimi. Româ­ fetele îndărăt. Se gîndea Românul, cu mai mult
nul cerceta hamurile la cai, se învîrtea prin năcaz decît altădată, la multele suferinţi în­
curte, se uita întunecat la femei: durate.
«Umblaţi mai repede! strigă el. Ce vă tot Se gîndea la viaţa lui dusă anevoie, odată
bociţi? Acuşi neapucă ziua mare. cu a fraţilor, la rătăcirile lui îndelungi prin
— Cum n’oiu plinge, Ioane? se tîngui ne­ ţară, la crunta muncă de rob în pămîntul stră­
vasta. Dacă ne lăsăm vatra şi pornim! Dum­ moşilor lui. Ca el mulţi trăiau şi sufereau în
nezeu ştie de mai găsim ce lăsăm. sat De 20 ue ani munceau, el şi cu nevasta, într’o
— Nu grăi zădarnic, muere! rosti Joldea. Lasă gospodărie care stăruia să rămîie săracă. Acum
plînsul şi ’ndeamnă şi pe ale fete să se mişte tîmplele i-se înălbeau, fetele îi erau de măritat
mai sprinten...» şi vremuri liniştite nu se arătau. Vin iar vifo-
La vorbele acestea fetele se opriră deodată ruri să-i spulbere ce brumă a agonisit. Vin stă-
în prag, puseră lucrurile jos, ridicară şorţurile pînitoriî cu săbiile cruşite de sânge şi cu fac­
la ochi si prinseră a suspina cu amar. lele în mîni. Cei rămaşi pleacă alungaţi de sem­
Joldea îşi trinti înciudat un pumn în căciulă: nul de primejdie, — şi ce va fi cel de sus ştie!
«Ho! nu luaţi, mă, vint!» Tîrziu Joldea tresări şi-şi ridică capul pletos
Dar fetele se jeleau mai tare: la murmurul de glasuri care creştea rupt ici-
«Ce ne facem noi! ce ne facem! lăsăm casa colo de strigăte aspre. Citeva facle luminau
şi florile si ne ’nstrăinăm ! . . . Tată, tată, unde iar. Au ajuns în deal la biserică. Oameni, femei,
ne duci tu?» cai, căruţe pline de copii cari plîngeau înnă-
Moţul scuipă într’o parte şi scoase o înjură­ buşit, se îmbulziauprin întunerecul în care filfăiau
tură straşnică. pînzele de lumină ale faclelor. Şi de-acolo de
«Nu-i chip să faci cu muierile o treabă cum sus, din frămîntarea şi durerea stăpînită a oa­
se cate! Hai! Sus, că vin la voi! Mie-mi crapă menilor, zările depărtării acum se vedeau mai
inima de năcaz şi voi vă booţi!» pline de lumina sîngeroasă de zori. Focul de­
Fetele se opriră speriate din plîns. Lumina părtat crescuse şi înroşea cerul. Şi satul adu­
din lăuntru, eşind prin cadrul uşii, le învăluia nat pe culme, privia cu ochii mari, murmurul
într’o rumeneală slabă, descoperindu-le părul adine slâbia. Şi deodată glasul părintelui Marcu
bogat, feţele albe şi ochii mari. se înălţă domol de undeva din întunerec, şi
Românul, cu mustăţile şi sprincenele zbîrlite, mulţimea tăcu ca prin farmec.
se uita mîniat la ele. «Să mergem sus. Acolo vom aştepta voia
«Hai! mugi el. Puneţi mîna pe lucruri, că Domnului! Mîne duşmanii vor veni să pusliască
nu-î veme!» satul: noi vom face ce se vom putea, dacă nu
Voi să mai zică ceva, dar tăcu. Şi prin în­ ne va sosi ajutorul, lancu e’n munţi, şi trebue
tunerecul ochilor lui trecea poate o undă de să aibă ştire de primejdia care sue cătră noi.
înduioşare, o părere de rău după o muncă de Unde-î Ion Joldea ?
viaţă, prăpădită. — Aici, părinte! răspunse Moţul, înălţîndu-se.
Surorile porniră repede; femeia, în unna lor, — Meri înainte si deschide calea. In cetăţue,
eşea încărcată pînă peste cap. sus, sîntem la adăpost.
Aşezară lucrurile cum putură, se întoarseră — Aco!o-î puterea noastră! — răspunsă cu
mai grăbite, şfichiuite de glasul gospodarului, pătrundere Joldea.