Page 3 - 1905-20

388 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1905.
mîţele, — şi copilului par’ că nu-î îndămînă. să-ţî vîre capu ’ntre urechi...
Tică nu vrea să se joace cu Ţiganul, aşa l-a — Da, dimone, aşa-î, dimone!“ mormăeşte
învăţat mamaia; bunicul, cînd dă cu ochii de Moş-Gheorghe zimbind.
faţa lui neagră şi mînjită, îndată îşi scoate ciu­ Iar Puiu tace şi se uită, cu ochii lui mari
bucul din gură şi prinde a striga : „Drac îm- albaştri, cînd Ia unul, cînd la altul.
peliţat! Iar al venit ? Las’ că ţi-oiu arăta eu ţie!“ în desfăşurarea mică şi repede a vieţii lui
Şi Ţigănuşul ca o şopîrlă se zvîrle prin tufe, Puiu vin multe întîmplări. Dar aceste întîmplărl
se caţără, dispare. Iar bunicul, voinic, gras, cu nu s’aleg după însemnătate; s’aleg, se desfac,
barba mare, albă, se apropie şi pune mîna în după căldura unor ochi buni, a unei vorbe do-
creştetul băiatului: „Puiule, să nu te mal joci moale, a unei raze de soare. Şi sînt întîmplări
cu pungaşul acela .. . Auzi ? N’aî să te mai joci? de tot soiul, care vor rămînea poate în minte,
— Nu . . D a r Ţiganul se arată iar după ce în suflet, pentru ani mal tîrziu.
a plecat bătrînul, între două tufe verzi, cu ochii E într’o zi de tîrg. Pe piaţa murdară dinaintea
lucind, rînjind cu dinţii albi. casei şi a farmaciei, s’a îmbulzit o mulţime de
Bunicul a avut spiţerie. Acuma, la bătrîneţe, lume. Se frămîntă, în pulberea verii, într’o îm-
a lăsat prăvălia ginerelui, „lui unchiu Luca“, pcstriţare vie de colori. Toţi vorbesc şi dau
tatăl lui Tică. Amîndol băeţiî se strecoară în din mînî, şi-un murmur adine, ca dintr’un stup,
laboratorul mare, boltit, de moda veche, cu coşul vine pînă în cerdacul cu geamlîc, unde bu­
înalt, deschis spre cer. Acolo încremenesc cu nicul, stînd în jîlţ, fumează tacticos dintr’o
ochii la toate sticlele şi la toate prafurile colo­ pipă lungă, cu vîrful ciubucului de chilimbar
rate în toate felurile care zac şi pe lîngă pereţi roşcat. Aceiaşi coloare, ca chilimbarul, au şi
şi în rafturi piuă sus. Laborantul, Moş-GÎieorghe, cele trei degete dela mîna dreaptă şi mustăţile
mormăieşte şi le spune lucruri pe care Puiu nu şi barba pe unde bătrînul vîră pipa ’n gură.
le înţelege. Le dă cîte-o sticluţă, mîngăe pe cel Acolo, în cerdacul cu geamlîc, e cald, foarte
mal horopsit pe cap, încet: „Puiule, pe tinete cald, soarele tremură cercurele argintii pe po­
lasă aşa, în voia Domnului...“ şi copilul, cînd dele. Puiu stă lingă bunic: se uită la pipă, se
Moş-Gheorghe îşi apleacă capu-î alb şi nasul uită la fumul albăstriu care se desfăşură în ro­
roş spre dînsui, simte aşa ceva de care nu-şl tocoale leneşe, se uită la jocul luminii; din
poate da socoteală, un miros tare... Cu Tică cînd în cînd priveşte şi la mişcarea din piaţă;
Moş-Gheorghe nu duce casă bună. Tică tot­ apoi se întoarce şi cearcă să prindă, cu de­
deauna sfarmă cîte-o sticlă, varsă cîteun bor­ getele răşchirate, o muscă care se zbate în
can cu prafuri, şi bătrînul mormăieşte şi-l colţurile geamurilor.
ameninţă cu degetul. „Dimone! măi dimone! Bunicul nu vede nimic din mişcările nepo­
tu niciodată nu eşti cuminte!“ iar Tică îşi în­ tului ; fumează: pîc-pîc, şi priveşte pe geamuri
tinde gura, rîde tare, cu faţa încreţită, cu ochi­ afară. Iar prin ochii albaştri al copilului se stre­
şorii negri lucitori, şi bate din pumni: „Be- coară din cînd în cînd cîte-o lumină de dra­
ţivule! beţivule! Am să te spun la bunica! Faci goste spre bătrînul nemişcat.
rachiîi şi bel, iaî pîne şi mînîncî!...“ Şi Tică în farmacie, pe uşa cealaltă, deschisă, au
a luat într’un rînd pe Puiu de mînă şi s’au intrat doi băeţl, doi băeţl mari, ca de zece ani.
dus amîndol la bunica, care, ca totdeauna, îm- Amîndol sînt desculţi, îmbrăcaţi rău şi cu cîte-o
pletia la ciorapi. Tică îşi înalţă capul: pălăriuţă verde, nemţească, pe vîrfurile cape­
• „Bunicuţă ! să vezi! Gheorghe a furat o bucată telor. Puiu înţelege că băeţiî vin să cumpere zodă.
de pîne... Şi s’a ascuns, şi-a mîncat-o... Şi Au eşit curînd. Unul aduce sifonul, unul pă-
bea dintr’o sticlă... Şi Puiu l-a văzut...“ harul. Şe aşează zimbind fericiţi pe banca de
— Eu nu l-am văzut!zice Puiu încet: lîngă geamlîc. Dintru’ntîl pornesc cu rînduială.
— Ba tu eşti prost, l-al văzut! zice Tică Bea fiecare cîteun păhar. La amîndol li se
dînd din mînî. L-am văzut eu! umplu ochii de lacrimi şi par’că răsuflă foc pe
— Nu mal spune, mă rog! se minunează, nări. Se uită apoi unul la altul.
zimbind, bunica. „Mă, da-I bun al dracului! zice unul, care
— Da-da, bunică! şi să vezi: doarme totdeauna. pare mal mare.
— Tăceţi, tăceeeţl... nu mă mai îngroziţi! — Bun ... vorbeşte îndesat, hotărît, celalalt.
Auzi dumneata! Mie mi s’a suit la nas. Şi ţie?
— Da, bunică, şi doarme dezvălit! — Şi mie.“
— Cum se poate! Apoi dacă-i aşa, am să-I O clipă tac. Cel mal mare întreabă deodată.
vîr capu ’ntre urechi!...“ „Da ştii tu cum se face zocla?
Şi copiii pleacă. Puiu nu zice nimic. Tică e — Nu.
mulţumit şi-şî întinde gura într’un zimbet rău­ — Hă! că tare eşti prost! Cum să nu ştii ?...“
tăcios. Cînd zăreştepe Gheorghe, bate din pumni: Din cerdac, Puiu ascultă cu luare-aminte.
„Te-am spus la bunica! bine-mi pare! Are Bătrînul zimbeşte, pufăind.