Page 6 - 1905-20
P. 6
Nrul 20, 1905. LUCEAFĂRUL 391
Şi bunicul tot blînd, tot împăciuitor; iar lui blajin şi cu pata mare din frunte, de supt şu
Puiu parcă i-i milă de bunic. Vede că pipa s’a viţele de păr alb.
stîns, pe masă, şi zimbetul s’a şters de pe buze „Ce faci puişorule, ha ? ce faci ? întreabă moş-
în barba albă. Ar vrea să spue : Bunicule, hai Gheorghe.
să spunem Tatăl nostru; ştie că asta-î place — Mi-a fost frică... îngînă băiatul,
bunicului; dar i-T frică, i-î frică de tată-său. — Da’ acu, dac’a venit moşul, ţi-a trecut?
„Uite copilul, îngînă bătrînul, se uită la noî...“ — Da.
Tatăl îşi întinde înainte buza de jos şi ridică — Bine, bine ... Ia să te ia moşu ’n braţe
din umeri; nici nu se uită la Puiu. Iar copilul şi să-ţi spue o poveste ... Vreai să-ţi spun o
simte eă-1 apasă ceva. ÎI apasă nepăsarea şi poveste ?
dispreţul tatălui. — Vreau ...“
Puiu închide ochii; afară plouă încet din ce
Şi icoana aceasta se sapă, rămîne în minte»
în suflet, pentru anii de mai tîrziu. rul sur; închide ochii în braţele moşneagului.
Şi aude un glas încet, pe care de mult îl cu
noaşte şi pe care nu-1 va uita:
E vreme noroasă ; cad leneş picături de ploae; „Era odată o babă şi-un moşneag ... Şi-aveau
şi Puiu s’a strecurat în şura din colţul curţii. un băiat cu minte . . .“
In şura aceia, în umbra fumurie, zace o trăsură
veche de tot. Perinile şi stofa din lăuntrul poc- Puiu, în gînd, se întreabă : Ca mine ? ...
„Un băiat cuminte ... ca Puiu ...“ rosteşte
lituluî s’au îngălbinit din verzi închise ce eraii încet moşul, şi copilul e fericit, şi somnul îl
odată; moliile le-au ciuruit; rugina a înflorit cuprinde încet-încet, clipă cu clipă.
roşu pe toate fierăriile: roţile stau îngropate în
pămînt de un lat de mînă, uscate, pline de Zi cu soare, de sfîrşit de vară. Copilul umblă
noroi. prin grădina întinsă, prea mare pentru picioa
Trăsura aceia mare, cu perinile moi, cine ştie rele lui. Pe drumuşoarele risipite îşi apleacă
de cînd stă acolo, prăfuită şi posomorită, în ramurile tufe de pomuşoară, tufe de lilieci şi
întunecimea şurii, cu poclitul ridicat, par’că hurmuz. Pe ici pe colo, flori. Arbori în toate
veşnic îl plouă. părţile.
Puiu pune piciorul, se sue. Arcurile chiţcăesc, Slujnica, fată voinică cu tulpan verde, umblă
roţile pîrîie... 1-i frică, se simte singur, — se pe lîngă gard, printre straturi. Se apleacă şi
gîndeşte cît e de bine în casă, prin odăile tă zmulge cîteceva. S’apropie rîndaşul, întinde mina.
cute, cu paturi, cu dulapuri, în odăile prin care Fata ţipă şi o rupe la fugă spre casă.
bunicul şi bunica se strecoară încet, fără zgo Cu Bijucă după el, Puiu se îndreaptă spre
mot, în pantofi. pîrău.
Uimit, copilul priveşte în umbra din prejur. Apa limpede s’a adunat într’o albie mai largă,
Şi deodată ochii i se luminează: în prag se săpată, prunduită, nisipită, şi peste apa limpede
arată moş-Gheorghe, cu nasu-î roş, cu zimbetu-i ca lacrima se apleacă sălcii pletoase. Frunze
galbene cad din cînd în cînd, însam-
nă pe luciu puncte şi cercurele.
Puiu se întoarce cătră Bijucă.
„Să ne punem aici, lîngă apă ...
bem şi răţuşte... Tata nu vede ..
Ar răcni la mine. Acu nu-î acasă."
Căţelul dă din coadă şi-î linge
mîna.
Se aşează în iarba mătăsoasă. în
jur e linişte. Prin crăpăturile zăpla-
zuluî se zăreşte dincolo, în altă
grădină, o casă fără uşă, fără fere
stre, cu pereţii murdari, jupuiţi de
tencuială, cu acoperişul negru de
şindilă plin de bucăţi de muşchiu
verde, ca nişte perinuţi de catifea.
Puiu se gîndeşte. Apoi vorbeşte în
cet :
„Asta-î casă pustie..."
Aşa i-a spus bucătăreasa: casă
pustie, — şi ’n ea şade Mama-
Padurii ... Copilul nu ştie ce e
Exposiţia din Sibiiu: Secţia istoricâ-culturală,
