Page 7 - 1905-20

392 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1905.
aceea Mama-Pădurii, — dar îşî închipue că slab, cu barba rară, roşcată, ascuţită, cu mustăţi
e o fiinţă rea. Ileana, bucătăreasa, zice că mari sub un nas mare, c’o faţă plină de pi­
pune pe băieţi în sac şi-î duce cu dînsa... strui, îmbrăcat în zdrenţe, acest jupîn Şulăm
Să nu mă duc acolo! tîrăşte toată ziua pe uliţele orăşelului, tîrăşte
„Auzi, Bijucă? Noi nu ne ducem acolo..." greu căruciorul cu sodă, — şi din cîno în cînd,
O pasere nevăzută cîntă undeva, în frunziş. ca o cunoştinţă veche, s’arată ochilor copilului
Musculiţe se joacă în lumină, pe deasupra lu­ umbra aplecată, s’arată căruţa, norul de praf
ciului. auriu şi răsună strigătul prelung, răguşit:
Puiu priveşte. Şi deodată, dincolo de’.'zăplaz „Zodă electrică! doi grăiţari păharul! Zodă
aude paşi. — O clipă numai şi se abate la electrică !...“
pămînt, îngrozit, lîngă Bijucă, care mormăe fe­ Şi Puiu urmăreşte cu ochii pe Ovreiu pînă
ricit. Un gînd trece prin căpşorul lui bălan: ce se pierde Ia colţul străzii; şi mult încă în
Mama-Păduriî se duce acasă... Şi stă lipit urmă îi aude glasul tot mai slab, pierdut, pînă
de pămînt, cu spaima de a fi zărit. Inima-î bate ce se stînge. — Necazuri, dureri, viaţă amărîtă
tare ca la o pasere prinsă... Totuşi îşî înalţă şi batjocorită, toate acestea n’are de unde le
privirile albastre... Vede în adevăr ceva: o şti copilul... Viaţa e nouă şi frumoasă, cu lu­
femee : aceea trebue să fie Mama-Păduriî... mină, cu cîntece ... Jupîn Şulăm e o umbră
Păşeşte prin grădină, — o vede, — se opreşte prietenă, care trece, care strigă, tot pentru bu­
lîngă un arbore, rupe de pe o ramură un măr, curia copilărească, pentru ochişorii albaştri..
începe a-1 mînca ... Puiu se minunează: Trebue Pentru Puiu, jupîn Şulăm nu poate fi decît o
să-î fie foame! — Femeia trece înainte; o creangă fiinţă fericită, care trece pe uliţî şi ţipă bucuros...
uscată i s’anină de fustă şi se zbate pe jos, Cu bucurie ÎI aşteaptă, cu bucurie îl vede tre-
— par’c’ar fi un şarpe care o urmăreşte. A cînd şi-î ascultă zimbind strigătul ostenit, ră­
intrat în casă. Copilul răsuflă uşurat şi se pre­ guşit, pierdut, amărît...
găteşte să se scoale, înfiorat, înfricoşat, — cînd Şi iată că se întîmplă ceva cu totul serios în
iată, alţi paşi, altă umbră; un om se arată, viaţa lui Puiu.
trece grăbit, intră şi el în casă... Din colţul de odae, pierdut în umbră, apoi
Un glas în urmă, în livadă. Puiu tresare : e în întunerec, unde a adormit dupăce s’a stre­
Tică, care face gălăgie. Vine fugind, dar se curat de-afară, copilul se trezeşte deodată în-
opreşte: Puiu îi face semne disperate cu mîna tr’un fulger orbitor, într’o bubuire grea de tu­
şi cu capul. Tace; se apropie în vîrful picioare­ net, care aleargă huruind pe deasupra, care se
lor, se aşează şi el la pămînt şi, cu groază, află pierde tot mai departe, ca un mormăit înăbu­
şi el toată istoria cu Mama-Păduriî. şit de zăvod... I-î frică. De-aşaceva par’că
La amîndoi Ie e frică, dar nu cutează să se nu-şi aduce aminte să i se fi întîmplat. Voeşte
scoale, să plece. — Stau acolo, — pînă ce de­ să se ridice, — dar zăreşte o umbră albă în
odată un ţipet prelungit izbucneşte din casă şi mijlocul odăii... Un fior i se strecură prin
Mama-Păduriî ese în uşă bătîndu-se cu omul trupuşor. E mama, o cunoaşte bine. Are să-l
care a intrat după dînsa... Cu părul vîlvoiu bată, că s’o culcat pe podele, dezvelit. Nu în­
se prăvăleşte din uşă, se aruncă spre zăplaz, drăzneşte să se mişte. îşi ţine răsuflarea şi
spre grădina bunicului... Bijucă prinde a lă­ aşteaptă.
tra, şi amîndoi copiii, galbeni, tremurînd ca O undă de fulger pătrunde în odae, cu un
frunzele sălciilor, se ridică în picioare şi por­ trăznet, cu un zuruit de geamuri. In lumina
nesc spre casă tropăind repede, într’o goană albastră, faţa mamei răsare albă, cu ochii mari,
înspăimîntată... întunecoşi, lucitori.
Ajung în bucătărie; prind a plînge; şi prin­ Şi băiatul o vede păşind spre uşă, deschi-
tre lacrimi şi sughiţuri spun Ilenei, bucătăresei, zînd-o... Aude şoapte... Cu maică-sa a mai
că Mama-Păduriî era să-i prindă. Şi lui Puiu intrat cineva în odae. E tatăl ? Nu. Cel ce a
i se pare curios că Ileana nu se înspăimîntă. intrat e un necunoscut. E mai tînăr, e fără
Ileana rîde cu lacrimi, îşi face ochii mititei şi barbă, fără musteţi, — asta o vede copilul în
întreabă cu glas tainic, ce s’a mai întîmplat, licăririle fulgerelor, — şi are o faţă bună şi
cum a fost dela început? nişte ochi cari zimbesc, care se roagă.
Mama-Păduriî, Mama-Pădurii, se gîndeşte Copilul aşteaptă. Şoaptele, ca un cîntec,
Puiu. Mie mi-a fost frică ... Atunci de ce rîdea umplu încăperea. Şi copilul aşteaptă, nu în­
Ileana? ţelege nici ceia ce aude, nici ceia ce vede...
Şi deodată ceva, ceva neînţeles, ceva rece,
Printre lucrurile împresurate de lumină multă par’că îl scutură, ceva neobişnuit... Frica în­
din lumea aceasta mare şi nouă, se mai arată ceputului şe deşteaptă iar; nu mai poate răbda
copilului şi umbra tristă, încovoiată, a lui ju- întunerecul care-1 înăbuşă ... Scînceşte încet,
pîn Şulăm, negustorul de apă gazoasă. Nalt, cearcă să vorbiască ..,