Page 7 - 1905-22

Nrul 22, 1905. LUCEAFĂRUL 467

calităţi cari fac dintr’un om o glorie a unei putea spune ea unor Franţusce cochete?! Ce
ţări. El e întruparea celui mai ales cavalerism. putea spune ea unui Leah ameţit de băutură ?!
Şi astăzi, cînd împrejurările îl zmulg din mij­ Şi cu toate acestea, cînd sunetele ei tremu­
locul nostru, eu, prietenul lui nedespărţit, nu rară pe coarde şi înfiorară tăcerea ca un
pot decît să plîng pe mormîntul unei adevă­ îndepărtat freamăt de pădure, Kamenitzky se dădu
rate prietenii, căci odată plecat dintre noi... mai aproape şi tot mai aproape de lăutari, sor­
Polonezul nu putu sfîrşi frasa. Căzu pe scaun bind cu urechea revărsarea caldă a celui mai
şi, ascunzîndu-şi faţa ’n mînî, izbucni în hohote frumos cîntec românesc.
de plîns. El, n ; lai el singur, rămase pe gînduri, pur­
Iar Ninette se plecă la urechea lui Livaridi tat prin jâri necunoscute de cîntarea aceea străină
şi-î şopti o glumă veche: şi năvalnică.
— E beat ca un Polonez! Iar cînd doina muri pe coarde, ea tot mai
Cînd Kamenitzky se mai domoli din plîns tremura în sufletul lui, ca un suspin de des­
şi putu asculta, Livaridi se sculă în picioare, părţire.
serios, drept, cu cupa ’n mină. Vorbi de no­ — E o bucată foarte tristă asta. Cine-a fă­
bilul popor polon îngenunchiat sub Rusul bar­ cut-o ?
bar şi sub Prusacul brutal (uitase c’o parte din Şi nu s’a găsit atunci nimeni să-î spue că
Polonia mai e şi în Austria) şi ură ca din pă- doina noastră dragă n’a fost făcută, ci a ră­
mîntul sfînt al Poloniei să răsară cit mai multe sărit în sufletele româneşti din freamătul pă­
vlăstare de valoarea lui Kamenitzky, spre a pu­ durilor, din murmurul izvoarelor, din ciripitul
tea duce ia desrobire poporul pe care el îl iu­ ciocîrliilor, din stălucirea soarelui, din nopţile
beşte şi-l stimează prin reprezentatul său de cu lună, din chiotul voinicilor, din suferinţa
faţă. adîncă a întregului neam românesc.
Cînd sfîrşi, Polonezul se repezi la el şi-l luă Livaridi îi răspunse ’ntr’un căscat de om
în braţă. Două şiroaie de lacrămi îi alunecau somnoros:
pe obraji. Erau lacrămi de bucurie. Şi atunci — E un cîntec pe care-1 cîntă numai ţăranii.
uşa se deschise, ca atinsă de vînt, o faţă oa­ Apoi rămase cu ochii ţintiţi în tavan, răstur­
cheşă se ivi prin crepătura ei şi fiorul unei nat într’un fotoliiî moale ...
coarde de vioară adie deodată în odaie. Ti­
I se părea că e un prinţ bogat care supează
nerii înebuniră de plăcere, femeile băteau din cu artiste dela Operă, pe cînd doi cai sprin­
palme: teni înhămaţi la o trăsură elegantă abia aşteaptă
— Ţiganii, Ţiganii! să porniască mai repede, să-î ducă la Bois de
— Bravo, Şuviţă! Fă-te ’ncoaci, artistule. Boulogne.
Lăutarii intrară înăuntru, ploconindu-se în
faţa mesenilor. încercară două-trei clipe coar­ Pleoapele i se făceau din ce în ce mai grele,
dele şi valsul „Amoureuse“ începu a curge din într’un rînd i se păru că aude pe Mătăsaru
viori, dulce, uşor, leneş, cald, molatec ca o vorbind cu Şuviţă lăutarul:
desmerdare. Femeile-1 cîutau în cor, Mătăsaru — Ştii tu cine sînt eu, mă?
îl şuera, Kamenitzky bătea măsura. Şi cînd cele — Cum să nu, conaşule, păcatele mele!...
din urmă note se pierdură tremurătoare, Mă­ Nu mai ţii minte?... în Bucureşti...
tăsaru sări de pe scaun: Apoi mintea i se învălui într’o ceaţă groasă ...
— Brîu, Şuviţă! 1 mai aproape se părea că se află ’ntr’o corabie pe
Românii începură a tropăi din picioare, stînd pe marea bătută de furtună şi simţia cum îl
scaune. Numai Mătăsaru îl juca, îl juca de foc şi-l ridicau în sus talazuri năpraznice, încet, apoi
chiuia ca un flăcăii dela ţară. Polonezul nu se din ce în ce mai iute, pînă pe culmile verzi
putu răbda fără să joace şi se prinse lîngă înspumate, de unde se prăbuşia în prăpăstii în­
Mătăsaru ... tunecate. Atunci deschidea ochii, dar nu vedea
Lăutarii sfîrşiră brîul. Un Român ceru să se nimic... Şi valurile iar îl luau, îl furau, mai
ciute o romanţă franţuzească la modă pe atunci. la larg, tot mai la larg, în mijlocul mării, unde
Dar Polonezul puse mîna pe vioara lui Şuviţă: nu se mai vede decît cerul şi apa... Valurile
— Taci! se mai potoliră şi corabia fugea acum mai iute,
Şi întorcîndu-se către Români: spre o limbă de pămînt. Acolo se zăresc per-
— D-voastră n’aveţî nici un cîntec naţional? sici ninşi de flori roşii...
Leahul surghiunit, fără patrie, dădea o lecţie. — Livaridi doarme! zise Polonezul...
— Zi doina, Şuviţă! — Să mergem! zise Ninette.
Sărmană doină! Ce să caute ea ’ntre mă­ Chelnerul aduse nota pe un taler de argint
tăsuri şi strălucire?! Ce putea spune ea unor şi sta drept, fără să clipiască din ochi, gata să
suflete veştede, cari nu înţeleg simţirea acelui facă o plecăciune adîncă saiî o strâmbătură de
oropsit norod care o cîntă pînă moare? Ce nemulţumire şi dispreţ.