Page 4 - 1906-04
P. 4
76 LUCEAFĂRUL Nrul 4, 1906.
SBUcmmflRE.*
„Ce stai aşa smerit ca Sfintu Ioan de Ne- Sărac de sufletul lui! — cît s’a mistuit el
pomuc în capul podului ? — Ori du-te de te însuşi din sine.
culcă, ori bea, dac’aî venit la birt!“ Inima i se încleşta de cîteori se gîndia la
„De mine să nu vă doară capul! — răs condica lui de călătorie.
punse Naţl. — Mă uit la voi, vă văd voioşi îl vedea pe Bocioacă, înalt şi uscat, stînd cu
şi-mi trece timpul bine ... Aşi vrea şi eu să condica în mînă şi zicîndu-i cu asprime părin
beau, că vinul nu e prost: dar dacă nu pot ? tească : Să nu umbli hoinar! să păzeşti cinstea
dacă firea nu mi-1 primeşte ? — Beţi numai breslei!
înainte, că eu plătesc! — Are Hubăr de la Li- De! altfel era scris în condica lui. A stat mai
pova şi are şi Hubăroae!“ — adause el cu ju mult aşa în plimbate decît pe la stăpîn.
mătate de gură, aşa mai mult pentru sine. De geaba! N’a fost el născut să fie măcelar.
Păcat că nu erau pe aci prin apropiere şi Şi nici n’ar avea, dacă e vorba, nevoie să fie.
lăutari. I-ar fi chemat, ca veselia să fie deplină. Are el şi altfel din ce să trăiască. Mare ne
Nu e lucru mai frumos decît să stai şi să pri dreptate i-aiî făcut, cînd l-au luat de la şcoală!
veşti, cum oamenii se veselesc. Şi atît e de ce ar fi el acum!
uşor să-î faci pe oameni veseli! ... Un pahar Săraca mama lui!
şi încă unul . . . cîteva sînt destule. A vrut, ce-î drept, de dragul ei. să meargă
Păcat că nu ţine nici asta cît lumea. De la pe la rude, dar n’a putut să-şi calce pe inimă.
un timp unul se moaie, altul începe să plîngă, Ce are el cu ele ? Ce să se mai lege de oameni,
iar altul se face hărţăgos şi răstoarnă mese ... cînd e atît de bine să fii singur tu de ca
înspre miezu nopţii Naţl nu mai putea să stea, pul tău ?
dar nu-i venia nici să se ducă, precum ii zi Greu de tot a fost, şi atît era acum de bine.
sese prietenul, să se culce. în lurnul de la biserica Minoriţilor şi din
Păcat de aşa noapte liniştită, păcat de cerul colo, peste Murăş, în cetate, sunase de mult
cu stele şi de luna plină, păcat de tinereţele un ceas, şi el se plimba înainte pe ţărmul Mu-
lui să le petreacă dormind! Era un atît de răşuluî, mergînd cu apa care, scăldată valurî-
dulce neastîmpăr în inima lui şi-l perdea dor vălurele în revărsarea luminii de lună, pleoş-
mind, iar mîne, poate, nu-1 mai putea găsi. căia mereu în liniştea nopţii.
Prea era mult frumoasă noaptea. Mult era frumos şi bine!
Şi cîte s’au schimbat în lume! „Da! — îşi zise el, — e mai frumoasă
Atunci, în ziua de nuntă, noaptea era tot fru chiar decum fusese, mai matură, mai altfel, nu
moasă, dar sufletul lui se sbuciuma în dureri ştiu cum, — dar nu e, la urma urmelor, decît
grele. Se cutremura şi acum, cînd îşi aducea o femee care-ţî place, fiindcă e făcută ca să-ţi
aminte de ele. Prostii! închiDuiri de copil ne placă."
priceput ! îi era, par’că nu mai poate să ’nţeleagă, cum
Atît îi părea dînsa de frumoasă şi de ademeni a putut s’o urgisiască.
toare, inimii lui atît de dorită, încît se’nţepenise „Tu m’aî nenorocit! — Tu m’ai făcut din
în mintea lui gîndul, că nu e pentru dînsul cu om neom !“ — De cîteori, umblînd răsleţ prin
putinţă repaosul sufletesc decît în apropierea ei, lume, i le-a zis în gîndul lui aceste. Nu! ea
şi ştiind, că nu poate să fie mereu aproape de nu ! Dînsa era duioasă şi se uita la el cu ochii
dînsa, că trebue să-şi rumpă gîndul de la dînsa, scăldaţi în lacrămi şi cu buzele pe jumătate des
s’a siluit pe sine şi s’a dus departe, ca să n’o chise : era întîmplarea nenorocită la mijloc!
mai vază, să se piardă prin lumea cea mare şi Asta trebuia să i-o spune ei.
s’o uite. Mumă-sa i-a trimis, ce-î drept, banii ca să
treacă pe la Seghedin la Timişoara, dar dacă
* Fragment din romanul „Mara“, sub tipar. s’a nimerit să treacă pe aici, mai putea să stea
