Page 7 - 1906-04

Nrul 4, 1906. LUCEAFĂRUL 79
de niînă, şi aşa, ţinîndu-se de mină, înaintară nu e bine ! — e o nenorocire pentru noi toţi!“
în crîngul desfrunzit. „Am să mă duc — zise el grăbit, — dar
„Eu nu mai pot!“ — zise ea frîntă. nu la Timişoara, ci undeva mai departe, fie la
„Ce nu mai poţi?" — întrebă el voios. Vîrşet fie la Seghedin. N’are asta să ţie tot
Persida se uită lung la el. aşa, nu se poate să ţie, căci ar trebui să tnă
„De ce te-aî făcut atît de jerpelit?" — îl prăpădesc. Are să treacă, şi atunci o să mă în­
întrebă ea cuprinsă de un fel de frică. torc la Timişoara."
„Hmh! — răspunse el rîzînd din toată inima. Persida începu să tremure în tot trupul.
— Ştii că e bine! ? — Jerpelit! — Asta nu „Eti trebue să mă întorc acasă, — zise ea,
mi-a mal zis-o nimeni." — şi te rog să mă laşi să merg singură."
„Fiindcă altora nu le pasă!“ Naţl era om de stat mijlociu ; acum însă el
„Apoi tocmai asta e, — grăi dînsul. — Ce-mi se îndreptă în faţa ei şi părea cu un cap mai
pasă mie de toată lumea aceasta, căreia nu-i mare decît dînsa.
pasă de mine! ?“ „Poftim! — pleacă!" — grăi dînsul rece şi
„Dar, — zise ea mîhnită, — omul trebue să aspru, arătîndu-î drumul.
ţie la sine."
„Nu ! — nu ! — zise ea gemînd, — nu aşa!
„Nu ţiu de loc! — îi răspunse el uşuratec. Vino, dacă vrei, cu mine, căci mie nu-mi pasă
— N’a:.i la ce să ţiu ! — De mine însumi îmi de nimeni!"
pasă chiar mai puţin decît de alţii. — Umblu
„Nu. — Te rog să pleci!"
aşa răsleţ prin lume, şi oamenii, văzîndu-mă
„Asa nu pot pleca!" — grăi dînsa deschisă.
cum sînt, trec pe lîngă mine fără ca să mă
„Ştiam eu că nu poţi pleca!“ — zise el
bage ’n seamă." rîzînd.
Persida iar se uită lung la el.
Persida simţi ca şi cînd i s’ar fi oprit deo­
„De ce vorbeşti aşa!? — grăi dînsa în­
duioşată. — Uite! pe mine mă doare cînd te dată şi bătăile inimii şi curgerea sîngelui prin
vine şi i s’ar fi înseninat toată firea.
văd aşa, şi-o mai fi în lumea aceasta încă ci­
neva, pe care-1 doare !“ „Ştiai! ? — grăi dînsa cu glas limpede. —
„Draga mea!“ — grăi dînsul mişcat, apoi Te înşeli! Adecă ce crezi D-ta şi ce vrei cu
începu să se joace cu mîna ei, în vreme ce mine ? Că am slăbiciune pentru D-ta, asta o
ea-şi stăpînia plînsul. ştii: ai putut s’o vezi şi ţi-o spun şi eu, fiindcă
Doamne ! atit de multe erau în mintea lor nu e vina mea. A venit aşa fără de veste,
gîndurile, pe cari nu puteau să şi le spună unul cum vin toate nenorocirile. Atîte însă tot, şi mai
altuia. mult nu poţi să ştii. Mi-a fost milă de D-ta;
„E de mult, — urmă el într’un tîrziu, — dar dacă D-tale nu ţi-e milă de mine, fă ce
abia-mi mai aduc aminte, decînd am plecat de vrei, că şi eu tot numai ceea ce eu voiesc am
acasă şi tot n’a trecut încă decît abia jumătate să fac!“
de an. Un an şi jumătate mai am încă să Grăind aceste, ea a plecat, tot cum ieşise
umblu aşa de geaba prin lume, numai şi numai de-acasă, cu pas liniştit şi neşovăitor, iară el
pentrucă aşa vrea tata şi mama, săraca, dacă a rămas drept, cu capul ridicat, cu ochii ţintă
mai vrea şi ea ceva. l-am scris, că trec la Ti­ în urma ei, dar nemişcat din loc.
mişoara prin Seghedin, fiindcă ştiam, că vine Şi mergînd înainte, ea nu se uita înapoi,
să mă întîlniască, daca-i spun, că am să trec dar urechea ei era aţintită îndărăt, că doară va
prin Arad. Iar acum mi-e frică să mă duc la prinde paşii ce se apropie şi tot mai mult se
Timişioara, fiindcă ştiu că vine şi acolo să mă apropie.
vadă." „Grozavă femee!“ zise el venindu-şî într’un
„Eu te rog să te duci cît mai curînd, — îl tîrziu în fire.
rugă ea stăruitor. — Uite! — urmă apoi des- „Urît om !" zise ea dupăce sosi acasă, apoi
nădăjduită, — eu nu mai pot! Dacă te văd îşi acoperi faţa cu ainîndouă mînile şi lacră-
mereu trecînd, nu mai pot s’o duc aşa, — şi mile o năpădiră, plînsul o înecă.