Page 3 - 1908-01-02

10 LUCEAFĂRUL Nml 1-2, 1908.

lampa. Apoi am stat câteva clipe spre a-mi cineva, îl izbii cu putere la o parte şi scăpai
obişnui ochii cu întunerecul şi am scos cuţitul afară. Departe de han, când rn’am oprit să mai
spre a izbi. Dar în clipa aceea mi-a fulgerat răsuflu şi să ascult, mi-am adus aminte că am
prin minte că ar fi mai bine să încui uşa pră­ lăsat cuţitul pe masă. Eră să mă întorc să-l iau,
văliei. Lăsaiu cuţitul pe colţul mesei unde se dar mi-a fost frică ...
afla hangiul şi mă dusei cât,putui de încet să Atât vă pot spune eu... Mai mult nu ştiu
încuiu uşa. Dar n’am apucat să ajung până la nimic la sufletul meu«.
ea şi auzii cum o zguduie cineva de afară. Am Dar spusele acestea părură juraţilor o min­
înlemnit. Mă dădui după uşă şi mă lipii de pă­ ciună ticluită în arest şi logofătul Stoian fii con­
rete. Simţii cum se deschide uşa şi auzii cum damnat la muncă silnică pe viaţă »pentru omor
intră cineva înăuntru. cu premeditare*.
Atunci mă zvârlii de unde eram, dădui peste C. Sandu-Aldca.
ţX=:

SCRISOARE.

Iar nu (i-am scris de mult... îmi vei răspunde, poate,
Stau câte-odată seara, şi singură-mi ascult Că ’nţelepciunea asta, o poţi găsi la toţi
Un gând care mă ceartă, şi altul care-mi spune Ce şi-au visat izbânda, şi s’au trezit iloţi...
Că şi tăcerea-i una din multele piezi bune,
Nu, nici altcând, nici astăzi, eu nu pot fi aceea
Ce stau în preajma celor ce se ’n}eleg... Şi-apoi,
Ce vrea s’aprindă focul şi-o sperie scânteia, —
Aşa a vrut pe semne şi soarta, de ’ntre noi
Cum nu pot fi ilotul îngenunchiat de-acel
A pus atâta cale ...
Ce-a fost mai tare ’n luptă, ori poate, mai mişei.
Şi... ce să-fi spun acuma?... mă uit şi eu cum frec
Dar când te uiţi cu ochii la mânile străine,
Asupră-mi nopţi, şi zile, şi gânduri ce-şi petrec,
Care dărâmă zidul ce-a fost clădit de tine
De-o bună vreme ’ncoace, prin voia sorţii şirul,
Cu-atâta sfântă râvnă, că ţi-ai fost pus în el
Fără să {ie seama de-i alb ori negru firul. —
Şi sufletul, şi gândul, şi ’ntregul vieţii ţel, —
... Şi, precum vezi, trăesc Când vezi cum vin, şi sfarmă, şi nărue cu ură,
Citind o carte ’n care doar ochii mei citesc. Ce-ai fost clădit cu-atâta cucernică măsură,
De oi sfârşi-o astăzi, ori mâni, ori niciodată, Pentrucă li se pare că ’n stratu cel dintâi
Nu mă întreb, — cum nu ştiu, de-o fi adevărată Ai pus o cărămidă cam ştirbă ’n căpătâi
Ori e o născocire de gând fără temei, Şi ’n stratu cel din mijloc o alta ce le pare
Povestea asta scrisă doar pentru ochii mei... Că-i prinsă ’n tencuială ceva, ceva, mai tare
Şi n’o fi gând nici zimbet, nici lacrimă de milă, Decât sunt celelalte......................................................
Ce s’o opri cu vrere pe-o anumită filă
Mai mult decât pe alta... ... Dar, ce să le mai spun ?...
Fireşte că sunt clipe în care stai nebun
Acuma să nu crezi Şi sunt de bună seamă şi clipe ’n care par’că
Că nu sunt împăcată cu viaţa mea, — dar vezi Simţi că te-apasă ’n creştet ceva, ce vrea să-ţi stoarcă
Că printre-aceia căror durerea le ia birul De veci, orice putere de-a mai legă un gând...
5unt frunţi pe cari atâta de-adânc a fost pus mirul
Durerilor ascunse, — şi-atât de-adânc au fost Şi-apoi... încet cu ’ncetul vine şi vremea, când
Brăzdate de ’ndoială, că nu-şi mai cată rost Ajungi în starea ’n care mă vei găsi pe mine
Şi nu-şi mai cer izbândă nici unui dor, — ci toate Din începutul ăstei scrisori... Şi... ţi-e mai bine!...
Le lasă ’n voia sorţii... Elena Farago.