Page 4 - 1908-09-10

196 I.UCKAK.VKn Nnii 9 10. 1908.
Că picăturile de ploaie au şters porecla de pe cruce...
îi tremură încet cuvântul... Simţiam sfiala că-l apasă,
Când m’a privit duios în faţă:
— „Te mai gândeşti vre-odat’ acasă"...
în ochii ’ntrebători albaştri, priveam eu fulgerat de clipă.
Simţiam cum duhul altor vremuri de-asuprâ-mi bate din aripă,
Uedeam cuprinşi de ’nfiorare cum stau în faţa mea păreiii,
Când mi se desluşesc aievea din neguri tainele vieţii...
Supus îmbrăţişam moşneagul atâta de străin în casă
Şi chipurile din părete şi lucrurile de pe masă
Şi toate cărţile pe poliţi păreau c’aseultă şi se miră
Şi mă privesc cutremurate de câte se destăinuiră...
*
* *
în urmă se sbăteă oraşul cu svonu ’ntrecerilor multe,
Se sbuciumau alături plopii de câte le-a fost dat s’asculte.
Atâtea jalnice ’nţelesuri plângeau în frunza lor bolnavă
Şi pricepând atâtea taine tânjâ livada de otavă.
Ueneă din cer pe câmp amurgul... De pe înaltul unui munte
Dură, din umbră şi lumină, în drum o minunată punte;
Simţeam cum bolta se ’nfioară, cum sânu-i uriaş tresaltă,
Cum tremură înfrigurată sfioasa trestie de baltă
Şi stăm înmărmurit, în cale, cu braţele încrucişate.
Neştiutor priveam departe şi ochii ’nchişi pe jumătate
S’au umezit de arătarea acestui asfinţit de sară:
...Uedeam pe şerpuirea albă în largul drumului de ţară
Un om bătrân ducând povara unei vieţi nemângăiete
Şi soarele ’mpleteâ cu aur argintul lui curat din plete
Şi cum urcă încet colina — schimbând cu mânile toiagul,
Cu barba albă de zăpadă — un sfânt mi se păreă moşneagul...
îl desluşeam tot mai departe. Simţiam, în clipele acele,
Cum orice pas sfarm’ o verigă din lanţurile minţii mele
Şi, ca un făcător de rele, am tresărit de ’nfioraie
Când mi l-a înghiţit amurgul...
— Un fulger şi-a deschis cărare,
Cutremurându-mi pieptul şubred. Sclipirea lui înfricoşată
Mi-a luminat abia o clipă — şi-am înţeles atunci, deodată, *
Prăpastia ce port în mine.
Acolo ’n piept încătuşate,