Page 6 - 1908-09-10

198 LUCEAFÂRUL NYnl 0-10, 1908,

Dora Prigoreanu.

Ziua aceea de primăvară avea o strălucire Fata înnălbî la faţă şi inima i se opri din
deosebita, ce părea că vine dela un soare din bătae câtva timp. Apoi începu a-i svâcni săi
alte lumi. batec, bubuindu-i în coşul pieptului, svârlindu-i
Văzând un cer atât de albastru, Dora Prigo­ în cap un torent de sânge fierbinte care i urla
reanu lăsă broderia pe masă şi se duse la fe­ prin urechi ca o vijelie. împrejurul ei se făcu
reastră, uşoară ca un abur. deodată un gol. I se părea că un vârtej nă­
Desmierdarea primăverii pătrundea prin gia- prasnic supţiiâ, sugea aerul din odae, învăluia
muri până la ea şi tainica ei putere se simţiâ lucrurile în nelămurire, le învârtejiâ, făcându-le
răscolind adâncurile pământului. O dungă de să pălească încet-încet, să se topească, să piară
nori albi, uşori, deslânaţi, plutiâ spre miază­ ca fumul.
noapte, însemnând pe cer o pârtie luminoasă, Şi în mijlocul acestui gol, ea singură — mai
un fel de ,Drumul Robilor*, care apucat înaltă par’că.
de strălucirea zilei tăia înălţimea albastră spre îi trebuia un cuvânt tare, un cuvânt care să
a scăpătâ dincolo de orizont, în nemărginirea rănească, să sfarme ca dinamita. Dar acel
unde eră noapte. cuvânt nu-i venea pe buze şi cu cât îl căuta,
Mugurii liliacului din faţa ferestrei plesniau. cu atât i se întuneca mai mult mintea.
Cu vre-o trei seri mai înainte simţise Dora Nu! Ea nu-1 găsiâ. nu putea răspunde injuriei
că vine primăvara. O simţise că vine, privind ce o biciuise, nu va putea răspunde niciodată
cum se răsfrângeâ lumina de lună pe una din şi va fi osândită să sufere mereu şi să tacă.
treptele dela intrare, curgând ca o apă de aur. Simţi cum o îneacă plânsul şi căută să lupte
Dar şi atunci ca şi în această aromitoare zi împotriva lui, dar neputându-1 birui, îşi acoperi
senină, prin sufletul ei trecu aceeaşi adiere de faţa cu mânile şi isbucnl în hohote, ca un copil.
mâhnire care o înfiora, precum înfioarâ un vânt Iar ceealaltă se uită la ea cu o privire în­
prea rece albele flori gingaşe de cireşi. veninată şi eşi.
Cum sta aşa îngândurată, ea nici nu băgă
de seamă când intră Aneta Silişteanu, o femeie Plânse mult Dora Prigoreanu în ziua aceea
trecută de treizeci de ani, de statură mijlocie, şi viaţa ei de până atunci i se desfăşura în minte
uscăţivă la faţă, cu doi ochi mici, spălăciţi, cum se desfăşură o pânză de pe sul.
neastâmpăraţi şi răutăcioşi. ... O Duminecă de primăvară îi răsăriâ mai
Stătu câteva clipe ’n prag şi văzând că fata luminoasă în copilăria ei.
nu-şi ia ochii dela fereastră, se duse lângă ea Erau într’o pădure: ea, tatăl ei, Ştefan Pri­
şi ridicând semeaţă capu ’n sus, întrebă oţărâtă. goreanu şi mama ei Silvia Prigoreanu. Acolo
— Da’ ce, mamzel? Ce-mi stai aşa pe gân­ era linişte şi lumină şi viorele. Ea alerga şi se
duri? Nu cumva eşti amorezată? opriâ lângă vre-o vatră, bătând din palme, fericită:
Fata tresări, se uită la ea şi nu răspunse — Mamă, uite-aici o grămadă. Să le sărut?
nimic. Simţind flăcări în obraji şi lacrimi în — Sărută-le, Doro, sărută-le.
ochi, ea întoarse iar capul spre fereastră. Ea îngenunhiâ uşoară, se pleca spre ele şi
Neînţelegând această mişcare a fetei, Aneta părul ei bălan tăinuia ca un văl de aur săru­
îşi puse mânile în şolduri şi zise: tarea ei cu florile primăvăratece.
— Poftim! Acum mi se bosumflă dumneaei 1 S’au întors acasă pe înserate, cu viorele ’n
Dora îndreptă atunci spre ea ochii ei mari păr, la pălării şi în mâni.
şi albaştri, prin cari se străvedeâ seninul unui Dar în urma acestei icoane luminoase veni
suflet neprihănit, şi vreme de câteva clipe o o alta mai mohorîtă.
privi fără a scoate vre-un cuvânt. ... Era o serbare. Ea recitea o poezie şi
Aceasta înfurii cu totul pe Aneta, care toată lumea o asculta cu drag. Când isprăvi,
isbucnl: toţi spre ea s’o desmierde. Numai Aneta Si­
— Ce te uiţi aşa la mine, neruşinato? lişteanu se îndreptă spre mama ei: