Page 10 - 1908-09-10

202 LUCEAFĂRUL NrnI 9-10, 1908,

drept în faţa ei, Dora îşi duse manile la ochi Nu era sgârcenia ci gelosia ei. „Geloasă pe
şi şovăi de durere. In acelaş timp uşa fu smucită, mine* 1 — se gândi ea şi faţa i se strâmbă ca
deschisă şi trântită cu furie. Niţă Silişteanu şi cum ar fi băut o băutură amară şi sălcie.
eşiâ spunând: Câteva picături reci o atinseră pe mână şi
— Mă mir că nu ţi-e ruşine să te gândeşti ea iuţi instinctiv pasul.
la aşa ceva! In mintea ei înfierbântată răsări deodată un
Şi dând cu ochii de nepoată sa, el o întrebă răstit. gând foarte ciudat: i se părea că din urmă o
— Da’ tu ce cauţi aici? goniâ o apă mare, ameninţând să o înghiţă şi
Ea nu putu răspunde nimic ci numai se uită apa aceea nu era decât răutatea omenească.
la el cu ochii plini de lacrimi, apoi fugi într’o Acest gând o chinul câtva timp atât de mult,
odae, îşi puse pălăria, îmbrăcă o haină mai încât o făcu să se uite de mai multeori în
groasă şi eşi, fără a spune ceva. urmă.
Vântul suflă din ce în ce mai tare, împrăştiind
.. . Cerul se acoperise cu nori întunecaţi şi norii cei negri, aducând alţii suri . . -
părea că se lasă din ce în ce m ii jos spre a Dora grăbiâ la mers, deşi nu ştia unde se
strivi furnicarul de pe pământ. Trecătorii grăbiau duce. Ştia numai că fiecare pas o îndepărta
pe străzi şi şi ridicau din când în când priviri'e de Aneta şi aceasta era de ajuns spre a o face
în sus. Ea nu i vedea, dar i se părea că toţi să meargă întruna.
se uită întrebători la ea, că toţi ghicesc ruşinea In mintea ei răsunau şi acum cuvintele mă­
în care se sbăteâ şi care o însoţiâ ca o flacără tuşei sale: ,sâ se ducă, să se ducă din casa
mistuitoare. Ea nu mai trăia decât prin du­ mea, să plece neruşinata* 1 Ele răsunau în
rerea haină în care o cufundaseră cuvintele mintea ei, răsunau împrejurul ei, ca o pală de
Anetei. In afară de această durere, nu mai cântec răutăcios pe care-1 cântă până şi vântul.
exista decât o ceaţă deasă care ştergea con­ Şi cuvântul acela de „neruşinată* îi ardea inima
tururile lucrurilor şi oamenilor. ca un fier roşu, îi împrăştia flăcări prin toate
Ajunsă în Cişmigiu îşi domoli mersul. Câteva mădularele. Pentru a-1 goni din mintea ei, ea
picături de ploae picară pe alee, sfârâind, pâ- ascultă huruitul trăsurilor, vuetul tramvaielor,
râind ca un foc de pir uscat. Abia atunci îşi huetul lumei trecătoare, sbârnăitul drăcesc al
ridică Dora ochii în sus. Pe cer alergau nori automobilelor. Dar toate aceste sgomote se
negri, ca nişte fantastice vietăţi din alte lumi. amestecau într’o simfonie ciudată, în care re-
Ei isvorau din toate părţile, urcau , pe cer, alu­ veniau ca un leit-motiv, cuvintele acelea ale
necau unii peste alţii, se ciocniau fără nici un ruşinii şi durerii ei: ,să plece, să plece, ne­
sgomot, ca nişte grămezi de lână neagră... ruşinata* 1
„Nu cumva eşti amorezată?"... întrebarea ...Se opri deodată în loc şi-şi duse batista
aceasta fulgeră deodată prin mintea ei, lumi- la ochi. Cine ar fi văzut-o, ar fi crezut că-i
nându-i vălmăşagul gândurilor... „Nu cumva dase ceva în ochi Adevărul e însă că ea plângeă
eşti amorezată* ? Aşa o întrebase Aneta şi ea de-a binelea, dar biciuită de ruşine se prefâceă
abia acum înţelegea din ce adânc de răutate că se căsniă să-şi scoaţă ce i intrase în ochi.
a isvorît această întrebare. Dar, înţelegând, Plângeă şi se gândiă că ar fi cel mai mare
suferea mai mult. Ea căuta să se gândească noroc să cadă moartă deodată şi să se ducă
la altceva şi îşi ridică iar ochii la cer. Dar se lângă mama ei. ..
pomeni gândind: şi cerul e trist ca şi mine. Dar până a n’o coborî în mormânt s’o ducă
Cercă să se uite la trecători dar nu putu: i se cineva la Aneta şi să-i spuie aşa: „I-ai zis să
părea că toţi se uitau la ea foarte ciudat. Şi se ducă şi iat-o: s’a dus. N’ai vrut s’o mai
ca un om, care după ce a cercat şi n’a isbutit vezi: uită-te bine la ea încă odată căci n’o vei
să ocolească o vuitoare, se aruncă drept în ea mai vedeâ.*
cu curajul pe care i-1 dă desnădejdea, tot aşa ... O luase acum pe Calea Victoriei şi se
şi ea se lăsă pradă ruşinei şi durerii ce o chinuiau. opriâ pe la vitrine. Trecătorii se uitau la ea
Abia acum înţelegea ea pentru ce o făcea foarte curioşi, par'că şi-ar fi zis: „noi nu ştim
Aneta să sufere. cum să mergem mai repede şi ea stă pe la