Page 7 - 1908-09-10

Nrul 9-10, 1908. UJCEAFĂRUL 199
— Decât ai învăţa-o fleacuri de-astea de în casă la el. Dar chiar de a doua zi mica
poezii, mai bine ai deprinde o să pue câte orfană văzu că Aneta n’o poate suferi în casa
un ban la o parte. ei şi umbra de mâhnire în care se învăluise
Ea auzi şi întrebă mâhnită: sufletul ei de copil, se întunecă mai mult.
— De ce, mătuşico? Numai când unchiul ei îi cumpără câte o
— Pentru zestre, fata mea! carte de bazme, norul de tristeţe i se mai risipiâ
Dora nu înţelese atunci ce a vrut să spue de pe faţă şi ea trăiâ atunci zile întregi în
Ancta, dar presimţi că această mătuşă a ei lumea bazmelor.
trebue să fie o femeie rea, de care ea nu s’ar Dar şi în această lume o ajungeâ Aneta
putea lipi niciodată din tot sufletul. .. Silişteanu.
. .. Apoi o zi mohorîtă de toamnă i se desluşi Odată îi adusese unchiu-său o carte de po­
în minte. Tatăl ei stâ întins pe o masă, alb veşti şi-i dăduse şi douăzeci de bani. Eră
la faţă, cu ochii închişi, cu braţele împreunate cufundată cu totul în urmărirea lui Făt-Frumos,
pe piept. In casă un miros greu de lumânări când mătuşă-sa o trimise să ducă o scrisoare
ce ard, de flori ce se veştejesc. Femei pe care la cutie. Se întoarse repede, rumenă la faţă,
ea nu le cunoştea, intrau în vârful picioarelor, cu un bucheţel de viorele în mână:
se închinau, oftau, duceau câte o mână la ochi. — A venit primăvara, mătuşică.
Mama ei voia să plângă dar nu mai avea glas... Aneta se încruntă la ea, o strânse de mână,
Un popă cetea dintr’o carte, închinându-se din o răsuci şi o întrebă:
când în când. Şi cuvinte pe care ea nu le putea — Cine ţi-a spus să cumperi flori ? Cine ţi-a
înţelege pe atunci, răsunau în acea odae: ,unde dat bani?
nu e nici bucurie, nici întristare ci numai viaţă — Unchiu Niţă.
fără de sfârşit*. — Nu vreau să ştiu cin’ ţi-a dat. De ce ai
Clopotele unei biserici plângeau şi ea se luat flori ?
pomeni deodată în trăsură, numai cu mama Ea tăcu.
ei, îmbrăcată toată în negru. Se făcuse mititică- — Du-te fuga de le dă ’ndărăt şi cere banul.
mititicâ şi i se părea că se poate strânge în Ea se codi întâi, dar când văzu că mătuşă-sa
ea, că se poate face cât un ghem, dar în mintea vrea s’o bată, porni fuga, plângând în buchetul
ei tot se mai lămureau însă foarte bine cu­ de viorele.
vintele acestea: ,unde nu e nici bucurie, nici Cu mare greutate isbuti să primească înapoi
întristare ci numai viaţă fără de sfârşit*. cei zece bani pe acele flori înviorate cu lacrimi
Pe tatăl ei îl coborîră apoi patru oameni de copil oropsit. ..
în groapă şi mama ei îşi rupea hainele de ... A crescut foarte sfioasă, foarte tăcută,
pe ea . . . S’au întors dela cimitir pe la foarte frumoasă.
aprinsul lumânărilor. Fulguiâ rar de ninsoare Şi cu cât se măria, cu atât suferea mai mult.
şi pe deasupra oraşului sburâ un stol de ciori. Cum a deprins să gătească, n’a mai eşit dela
Acasă, mama ei luă pălăria, hainele răposatului bucătărie. Ei îi părea bine de asta căci se
şi le săruta, plângea, fără să scoaţă nici un gândiâ că răscumpără astfel adăpostul şi mân­
ţipăt. Se da cu capul de pereţi şi când ea carea ce i se dă. Dar faptul că eră zilnic certată
strigă speriată, se repeziâ la ea, o strângea pentru fiece lucru de nimic îi amăra sufletul
tremurătoare la piept şi-i spunea cu vocea aceea plin de obidă ca marea de sare.
răguşită care nu mai avea par’că nimic omenesc — Ascultă, Doro: să-mi zici ,mamă* de azi
în ea: înainte! — îi zise Aneta într’un rând.
— Puiul mamei cel fără noroc! Puiul mamei — Mamă? — întrebă ea mirată.
cel fără noroc! — Da! Mamă! Nu-ţi sunt ca şi o mamă eu?
... Pânza vieţii ei se desfăşură înainte. După Nu te cresc eu? Nu te ’mbrac eu? De ce să
doi ani de traiu amărît Silvia Prigoreanu se nu-mi zici ,mamă*?
stinse şi ea. Dora aveă doisprezece ani atunci. — Fiindcă nu pot, mătuşică.
Niţă Silişteanu care fusese cel mai bun prieten Ea spusese foarte simplu cuvintele acestea
şi singura rudă a lui Ştefan Prigoreanu, o luă dar din pricina lor Aneta o duşmănia şi mai