Page 5 - 1908-09-10
P. 5

Nrul 9—10, 1908.            LUCEAFĂKUL                       197

                     Sunt două suflete duşmane... Străveche ura lor se sbate
                     Şi mintea s’a trudit zadarnic o viaţă ’ntreagă să le lege...
                     Obezile lor ruginite, tu mi le-ai sfărâmat, moşnege!
                     Atunci scăpate din robie s’au ridicat într’o clipită,
                     O luptă s’a încins grozavă din ura lor neadormită
                     Şi le vedeam, cum vor cu pumnii să spargă strâmta încăpere,
                     Le auziam în piept strigarea... Cum glasul lor închis mă cere:

                     „Hă du departe, mai departe! La munţi cu fruntea de zăpadă,
                     Să sorb din freamătul pădurii ş’al ierburilor din livadă!
                     Să mă ’nfioare tainic brazii, când tremură din aripi vântul,
                     Dă-mi largul bolţii înstelate şi fă-mă frate cu pământul!
                     Hă du departe, mai departe! în satul semănat sub munte,
                     La casa cu fereşti înguste... la piscurile largi cărunte.
                     Mă du acolo ’n jintirimul, unde ’n poleiul alb al lunii
                     Sub cruci de lemn slăbit de vremuri îşi dorm odichnalor străbunii!"

                       „Nu simfi oraşul cum tresare sub turnurile de aramă?
                     N’auzi vârtejul lui năpraznic... nu-l simţi pe nume cum te chiamă?
                     Nu-I vezi în haina lui de flăcări cu veşnica-i neadormire,
                     Cu sbuciumul atâtor patimi... atâtea sete de mărire?
                     Suflarea lui de foc mă arde, iar glasu-i mă opreşte ’n cale:
                     în umbra zidurilor negre ai tors tu gândurile tale!..."
                     Aşa se frământă în mine strigarea lor neîntreruptă,
                     Fli-au pustiit întreg avutul cei doi potrivnici prinşi în luptă
                     Şi stăm sărac în besna nopţii cu ochii aţintiţi în zare,
                     Iar vântul, demon fără milă, părea că-mi râde ’n alergare:
                     împins de visele deşerte, zadarnic drumul tău îl sui,
                     Biet călător, în lumea asta, tu nu mai eşti al nimănui!
                                                              Octauian Goga.
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10