Page 3 - 1908-14
P. 3
LUCEAFĂRUL
REVISTA ILUSTRATĂ PENTRU LITERATURĂ Şl ARTĂ. APARE DE DOUĂORI PE LUNA
sub îngrijirea unui comitet de redacţie.
Colaboratori: I. Adatn, I. Agârbiceanu, Z. Bârsan, G. Bogdan-Duică, Dr. I. Borcia, Dr. T. Brcdiceanu,
I. Ciocârlan, V. CioHcc, Al. Ciura, Maria Cunjan, I. Duma, Elena Farago-Falma, O. Goga, Dr. I. Lupaş,
Dr. G. Mumu, H. P. Petrescu, Ecaterina Pitiş, M. Sadoveanu, C. Sandu-Aldca, M. Simioncscu-Râmniccanu,
I. U. Soricu.
Orice reproducere, fără indicarea ixrorului, este opriţii.
Clara Schumann. )
Când am auzit-o pentru întâia oară, eram cărnoase, atinsul clapelor rotunzit, sănătos,
de' opt ani, în Bonn, la cel dintâi concert aproape bărbătesc. Cântecul ei îmi rămase
la care luam parte. în ziua aceea am fost pentru totdeauna în urechi. Privirea ei însă
atât de neastâmpărată şi nerăbdătoare, de-mi mi-a rămas în inimă!
părea că nu mai vine sara; rareori în viaţă Ceva aplecată, apropiindu-se de clape,
mi s’a părut o zi aşa de lungă! în sfârşit parc’ar fi voit s’audâ mai bine sau să fie
sosi timpul. Mama mea, frumoasă şi tânără singură cu clavirul ei, departe de oameni;
atunci abia de 27 de ani şi osândită de nu-şi ridică privirile, dar i-am văzut ochii
câţiva ani şi pentru cine ştie câtă vreme încă, minunaţi, ca moartea de întristaţi. Nu mai
să-şi petreacă zilele într’un jeţ pe rotiţe, su puteam ascultă din pricina ochilor ei atât
ferind cumplit, frumos împodobită, fu de trişti şi trebuiâ mereu să mă gândesc,
adusă pe jeţ în sala Concertului. Nu mai cum poate fi tristă când are norocul să
ştiu dacă mergeam şi eu alături, am simţul cânte aşa dumnezeieşte. Nimeni nu-mi spu
că am sburat iar nu că am umblat. Cel dintâi sese că soţul îi eră alienat şi că ea trebuiâ,
concert! cu cele zece degete, să-şi hrănească cei zece
Intrarăm în sala mare şi plină! La oameni copii! Nu mă gândeam că poate fi săracă,
nu m’am uitat; nu vedeam decât scena şi văzând-o cu rochie de catifea.
pianul. Locurile noastre erau aşa departe Nici nu-mi puteam închipui că poţi fi artist
încât nu vedeam decât coada pianului, dar şi sărac! îmi înfăţişam artiştii plini de bani.
mama îmi dete voie, să stau la mijloc, între La vârsta aceea realitatea e poveste, iar po
două rânduri de bănci, de unde puteam vedea vestea realitate!
şi clapele. Eram, cum sunt copiii şi dobitoa Eşti Robinson sau Aladin şi mai des Ro-
cele, toată ochi şi încordare. binson decât Aladin; nu eşti accesibil como
Şi deodată intră şi se aşează la pian. rilor pământeşti.
Purtă o rochie neagră de catifea, părul negru Dar pentru ochii trişti mi-erâ firea foarte
netezit, peste tâmple, cu cărare, şi nici decum simţitoare, căci cunoşteam prea bine întri
umflat peste urechi cum eră moda pe atunci, starea şi suferinţa! Mama eră ţintuită în jeţ,
dar des şi inelat, iar ca podoabă, un singur frăţiorul meu un martir, iar tata tuberculos.
trandafir roşu ’ntunecat, din jos de ureche. Atâtea dureri deschid ochii copiilor şi la
Eră ceva atât de armonios în înfăţişarea durerile altora.
ei de mi se tot păreâ că e şi rochia roşie Dar cum eu mai mult îmi frământam sin
ca şi floarea. Mânile erau mici puternice şi gură mintea decât să ’ntreb, nu împărtăşii
nimărui impresiile mele şi astfel nu-mi vorbi
') Din volumul „Mein Penatcnwinkel“. nimeni de soartea tristă a Clarei.
l
