Page 6 - 1908-14

334 LUCEAFĂRUL Nrul 14, 1908.

D-ra Schreck, din Bonn, foarte bună cântă­ Şi-am plecat. Mă duceam departe, departe
reaţă şi un cor de fete tinere, prietenile în lume, pe un tron singuratic, în moara
mele din copilărie, din Neuwied, cari cântau: muncei neobosite. Apoi am fost mamă, ...şi
„Du bist wie eine Blume!“ (Tu eşti ca şi o apoi a venit noaptea, pe pământ, pentru
floare). Nu-mi puteam stăpâni lacrimile. mine... şi ziuă nu s’a mai făcut de atunci!

N O 1 .
Ca florile pe cari le ’nşală Noi ne-am găsit de-a gata casa ... în sbuciumul meschin şi zilnic
Surisul caldei primăveri Şi-acum adăpostifi de ploi Noi suntem gândul fără dor,
Aşa am răsărit pe lume Noi n’avem altă grije ’n lume Suntem avântul fără aripi
Din negrul zilelor de ieri, Decât să ne ’ngrijim de noi, Al fluturilor care mor
Dar norii ’n zare stau la pândă De ziditorii cei cucernici Şi svârcolindu-ne ’n tărînă
întunecafi... ne ’ndurători... Ne batem joc... şi-s în mormânt, Ne socotim puternici, mari,
îi ştim ce vor şi stăm nevolnici Că pentru noi pe lumea asta Şi ne uităm la lumea asta
Privind la ei nepăsători. Nimic nu-i drept, nimic nu-i sfânt! Ca de pe tronuri de Cesari!
Puţin ne pasă de viată; 5ă nu ne pară via{a moartă, Ah, ce viafă fără soare,
E poezie sau banal, Ne doborâm amici şi fraţi, Ce munţi pustii şi ce cărări!
Copii ai unor vremuri sterpe Căci ochii noştri n’au puterea Şi nu-i un braf să se ridice
Noi n’avem nici un ideal... Să spargă norii încruntafi... Să smulgă norii de pe zări,
Tristeţea ne cuprinde ’n braţe Ni-i amăgim pe cei de-aproape S’arate că mai e albastru
Cu mila ei de cei orfani Pândim momentul şi... rărim Spre care să privim trufaşi...
Şi ne trezim bătrâni şi singuri Şi-apoi ţipăm: „Viafa-i luptă!" Dar nu-i un braf să se ridice
La douăzeci şi cinci de ani. De-aud şi cei din {intirim. Să spargă norii ucigaşi!!
Z. Bârsan.

Nemărginirea.
Sunt clipe când omul e-atâta de mic Ţi-e teamă că-i gata să cadă ’n abis
Şi gândul atâta de mare! Pământul când tremură vântul, —
Sunt clipe când lumea î(i pare nimic Iar cerul de-asupra stă gata, deschis —
Şi-un haos gândirea îţi pare ... O gură să ’nghită pământul...
Victor Eîtimiu.