Page 10 - 1908-14

338 LUCEAFĂRUL Nrnl 14. 1908.
— Da el de unde-i? şi ce face? duc să-mi vând boii că n’am ce le da de
Omul deodată începu să geamă, apoi în­ mâncare...
tinse manile, par’că se apără de ceva: două Răstimp de tăcere. Şi pe urmă alt glas, o
mâni negre, arse, uscate, noduroase ca nişte plângere adâncă, o rugare chinuită de de­
vreascuri, două mâni de rob al pământului. parte :
E muncitor... zise liniştit Chihaia. Oameni buni! nu mă zdrobiţi! Nu mă
îs un biet muncitor... gemu şi bolnavul omorâţi, măi fraţilor!
deschizând ochii cu albul mărit. M’au fărâmat O înfiorare se strecură prin umbra cenuşie.
nişte români... Şi mi-a murit un copil... Omul începu a geme, închise ochii; apoi tăcu.
şi n’aveam cu ce-l îngropa... Ş’am vrut să într’un târziu şopti lin:
duc la târg un car de lemne ... — Bade Gavrile, dă-mi lumina...
începu să tuşească. îşi şterse, domol, cu Din casa cea mare se auzi, înnecat în la-
mânica, de pe buze, sângele năvalnic. Şi deo­ crămi, plânsul tremurat al nevestei pădura­
dată avu o privire stranie, fixă, spre boier. rului. Gavril aprinse lumânărica de ceară;
— Acu ce să fac? zise el cu glas schimbat, bolnavul o cuprinse strâns cu mâna dreaptă,
jos, adânc. Acu eu zic aşa: mă ’nsor... apoi şopti foarte încet:
Tăcu, privind stăruitor spre boier. începu De-acu rămâne femeia... — Cine plânge?...
iar, aiurit. Să-i duci boii şi carul...
Acu, zic: Hai, măi nevastă, la câmp, la — Bine ...
Cioara... Acolo muncim o vară ’ntreagă şi Omul avii o zguduire, apoi rămase cu ochii
dormim sub căruţă... cu cânele lângă noi... aţintiţi în sus, în bagdadie. Obrazul pământiu,
în casă eră tăcere. Chihaie se aşezase pe ochii trişti, i se cufundară ca ’ntr’o fumegare:
un scăunaş într’un colţ. Boierul ascultă în­ ziua se întunecă încet-încet.
cremenit pe scaunul lui, în bătaia focului cu Iertaţi-mă... şopti el şi oftă odată, adânc.
tresăriri şi bâzâiri încete. De lângă foc, palid, boierul avii o întrebare
Da eu ce fac? zise deodată hoţul de înceată, turburată:
lemne... Eu zic una... boierul zice alta... — Ce-i de făcut?
Cucoane! şopti el cu durere, cucoane! am Lumina din mâna întinsă, se aplecă spre
adunat ani de zile pe lanurile dumnitale: pământ, căzu şi se stinse. Nimeni nu răs­
dă-mi vre-o două parale să-mi cumpăr pă­ punse. Omul, în umbra-i dureroasă, tăcu
puşoi pe iarnă... Acu eu zic altfel: mă pentru totdeauna. Mihail Sadoveanu.

Marele cerşitor.

Din văzduh, pe temple moarte început-a să se cearnă Le-ar cânta atât de dulce rapsodia lui Ulise
în buchete răsfirate floarea nopţilor de iarnă... Cel ce-a colindat în lumea pomenită doar în vise,
Şi-ar cântă pe Achileos — pe viteazul cel vestit —
Miezul nopfii. Viscoleşte. Nu e nimeni prin cetate Să nu ’mpărtăşească soarta luptătorilor din mit...
Doar un orb bătrân şi gârbov pe la porfi închise bate,
Glasul lui îl fură vântul şi îl poartă înspre zări Şi le-ar spune cât de mare-i vitejia strămoşească,
înecându-l în izvorul viforoaselor cântări... De-ar voî câteva clipe lângă vatră să-l primească...
Dar ei nu vor... Şi cum vântul în vârtej se vaită jalnic,
Nimeni nu-i deschide. Orbul părăsit de vlaga vieţii
Cum urgia iernii crunte se tot sbuciumă năvalnic,
Se împiedecă... se scoală pipăind uşor pereţii,
Trecătorii dimineţii lâng’ o poartă încuiată
Mâna-i tremură pe coarde şi din unghii sângerate
Au găsit în zori de ziuă un moşneag ucis de ger —
Un acord sfios de liră aiurând uşor se sbate
Mâna-i sta par’că să ceară... gura lui eră ’nghetată
Şi se pierde în urgia vântului şuerător
Iar pe lira-i fără coarde scria: Lira lui Omer.
Colindând să întâlnească râsetul bogaţilor...
Victor Eftimiu.
O, ce frig e! Şi atâta e de cald acum prin case!
Cei bogaţi petrec şi nu vor la căminul lor să-l lase...