Page 5 - 1908-20

Nrul 20, 1908. LUCEAFĂRUL 477

T. Aman: Moş Neagu. (gr.). T. Aman: Ţigancă (gr.).
iese pe uliţele târgului, când vin femeile în Acum a început să se îngroaşe, pântecul
piaţă cu coşurile de ouă şi puii de găină, şi i se umflă şi stomacul i se ţugue ca un
stă martor la hărţueliie dintre precupeţii burduf, de nu-i mai încap în gherocul pe
hrăpăreţi, slujnicile şi soldaţii ce se bat să care-1 poartă descheiat, pantalonii i s’au întins
apuce o bucată mai bună şi mai ieftină, ca pe-o tobă şi i s’au scurtat de i se vede
până nu le-o şterge alţii... Când îi ajunge, gumilasticul cismuliţelor de ghems. A început
se strecoară în grădiniţa publică de-alături, să dea de ruşine cu călăritul şi se fereşte
pe cărarea cea mai strâmtă unde se ’mbie de zâmbetul cam şiret al căpitanului dela
rămurişul de liliac şi de hurmuz, până ajunge escadron, care i-a mai trimes de câteva
la o potecă ce coboară pe-un povârniş, şi ori pe Şoim şi nu s’a mai simţit volnic să-l
se,lasă de vale, pe lângă zăgazul dela vamă, călărească. Când vine întâmplarea de dă
de ascultă murmurul surd al Dunării, iar ochi cu căpitanul Bistriţeanu, se aprinde la
ochii lui înflămânziţi îndrăgesc valurile răs­ chip, schimbă feţe şi, fâstâcit, îl trage la o
colite de vânturi şi se pironesc în meterezele ţuică, la o drojdie ceva, în vre-o băcănie:
zidurilor cetăţii ce se zăreşte peste malul „Mă, tătucule, oiu fi îmbătrânit, mă, să
cel drept, purtând nevindecate în coaste nu-ţi baţi joc de mine, mă; aşa vrei tu,
rănile negre ale ghildelor româneşti. Atunci taicule, să mă faci de pomina escadronului ?“
întinereşte, altfel îi bate inima, se simte Şi-şi înneacă ciuda într’un păhăruţ de ma-
uşor ca fulgul şi mâna i se apasă pe locul stică, pe care-1 dă de duşcă şi mai zice de
din piept, unde simte zvâcnituri ce-i prici- un rând...
nuesc o pătrunzătoare dar dulce durere... Puterile scad mereu însă, vlaga piere,
Şi cum nu-l aude nici vântul ce-i fură somnul lui ca de prunc i se face mai greu,
vorbele de pe buze, rosteşte tare, tare de tot: mai adânc, se deşteaptă înnăcrit, dar de
„Unde mai e un războiu, mămulică Doamne, lăsat tot nu se Iasă cu una, cu două, şi tot
pân’ ce nu ’nchide ochii Tătucu ! . . . “ şi c’o aşa îl văd orăşenii, cu surâsul lui tineresc,
nădejde mare, de copil, când soarele începe c’o glumă pentru fiecare, ticluită că se bro­
să tivească crestele dealurilor cu însăilituri deşte totdeauna, şi cu floricica de mătăsuri
de flăcări, învălue zările cu o privire de ripsate Ia chiotoarea gherocului.
revedere, taie drumul spre cafeneaua de sub La zile de părăzi cam are năcaz, acum,
hotelul cel mare şi se împacă c’o boabă de până-şi suge pântecul în mundir, până să-şi
vişină în zeamă de zahăr ars, până ce se iveşte îmbrace c h i l o t a , până să ’ncingă şarful şi
vre-un muşteriu de dardăr. să pună ledunca. Se duce umflat ca un
1*