Page 5 - 1909-02
P. 5

Nrul 2, 1909.              LUCEAFĂRUL                         29
         atât  de  mult,  încât  cunoşteam  toate  ungherele.   în  dimineaţa  răcoroasă  negurile  stăpâniau
         Vedeam  cele  trei  turnuri  ale  catedralei,  to­  culmile,  când  am  trecut  pe  lângă  Valea  Cer­
         varăşii  de  şcoală,  cari  nu  sămănau  cu  cei  din   bului.  M’am  gândit  la  tata-moş,  la  prietenii
         Abrud,  dascălii,  cari  mi  se  păreau  mai  în­  mei  din  Buciumani,  şi  m’a  cuprins  o  părere
         cruntaţi şi mai neîndurători ca al nostru.  de  rău.  Drumul  începeâ  a  se  strâmtă  şi  cul­
          Cu  două  zile  ’nainte  am  mers  la  moşu   mile  îşi  apropiau  tot  mai  strâns  cetinele.
         să-mi iau adio.                  Pâlcuri  de  ceaţă  pluteau  deasupra  brazilor
          Bătrânul  m’a  săltat  pe  genunchi,  a  adus  vin   ca  o  uşoară  pânză  de  păianjin.  Alături,  părăul
         într’o  sticlă  mare  şi  mi-a  povestit  de  vremea,   se prăbuşâ cu huet de valuri răsfăţate.
         când  trecuse  şi  el  prin  şcolile  Blajului.  Şi  tot   în vârful Dealului-mare poposirăm.
         a  doua  vorbă  zicea  câte  ceva  latineşte,  spu­  Privii  încă  odată  înspre  munţii  cari  rămâ­
         nând  că  o  să  înţeleg  şi  eu  în  curând  această   neau  în  urmă.  Ei  durmiau  încă  în  pacea  sfântă
         limbă dulce, care e a strămoşilor noştri.  a  dimineţii,  sub  acoperemântul  străveziu  al
          In  curte  mă  aşteptau  tovarăşii  de  joc.  Prin­  negurilor.
         seseră  şi  ei  de  veste  că  plec,  şi  ver.'au  să   Inainte-mi  se  deschideâ  acum,  tainică  şi
         mă vadă, pentru cea din urmă dată.  necunoscută, — ţara.
          Fetiţa  cea  cu  ochii  de  văpaie  află  prilej   Din  ce  mergeam,  din  ce  culmile  se  înde­
         să mă întrebe între patru ochi:  părtau,  se  micşorau,  pânâ-ce  mă  pomenii
          —  Şi când te duci?             într’o  câmpie  mare-mare,  de  abia-i  vedeai
          —  Poimâne.                     capătul.
          —  Şi nu-ţi pare rău?             Acolo,  unde  se  zăriâ  ca  un  fel  de  deluşor,
          —  De  ce  să-mi  pară  rău?  —  întrebai  cu   eră râpa Murăşului.
         oarecare mândrie.                  înainte  de  a  ajunge  la  el,  caii  se  opriră
          —  De noi! zise ea mai încet.   dinaintea unei bârne de lemn.
          —  Nu...                          Ne-am  dat  jos.  Vizitiul  spuneâ,  că  trebue
          O  clipă  mi  se  păru  că  buza  din  jos  în­  să  aşteptăm  trenul.  în  vreme-ce  tata  mă  lă-
         cepe  să-i  tremure,  apoi  ridică  din  umeri  şi-mi   muriâ  asupra  şinelor,  numai  ce  auzim  un
         spuse cu îndărătnicie:           şuerat  puternic.  Şi  iată  -că  se  apropie  ma­
                 Şi eu mă duc, la Sibiiu, şi eu mă duc...  şina  grozavă,  pufuind  şi  vărsând  foc,  de  gân-
          La  despărţire,  tata-moş  mi-a  înodat  în  colţul   diai  că-i  bălauru!  din  poveste.  Caii  se  ridi­
         năfrămii doi „husoşi" noui...    cară  în  două  picioare,  încât  trebui  să  prindă
          In noaptea din urmă am durinit iepureşte.  şi  tata  de  hăţuri,  iar  eu  stăm  pierdut  în  faţa
          Auziam  desluşit  paşii  mamei,  cum  direticâ   minunii,  care  trecea  pe  dinaintea  ochilor
         prin  bucătărie,  orânduindu-mi  pachetele  cu   mei, zguduind pământul.
         haine  şi  cu  de  ale  mâncării.  Când  s’a  sculat   Spre  sară,  când  am  ajuns  deasupra  delu-
         tata,  am  sărit  şi  eu,  mam  îmbrăcat  în  pripă   şorului  ce  coboară  spre  Blaj,  m’am  ridicat
         şi am sorbit cafeaua.            să văd oraşul.
          Mama  se  purtă  încoace  şi  încolo,  fără  să   Turnurile  catedralei  şi  şcoalele  scânteiau
         ştie  de  ce  să  se  mai  apuce.  în  clipa  din   în măreţia asfinţitului.
         urmă  mai  află  un  şal  călduros,  pe  care  mi-1   Inima  începu  să-mi  svâcnească  cu  putere;
         înfăşură  în  jurul  gâtului,  apoi  îmi  mai  vârî   uitasem acum tot ce rămâneâ în urmă.
         prin  buzunare  câteva  pogăci,  cari  nu  încă­  în  clipa  aceea  nu  înţelegeam  încă,  ce  va
         puseră în pachete.               să  zică  acest  minunat  apus  de  soare,  nu
          Pe  urmă  şi-a  dus  mâna  la  ochi,  m’a  luat   ştiam  că  el  într’aureşte  cea  mai  frumoasă
         în  braţe,  a  vrut  să-mi  mai  spună  ceva,  dar   parte a vieţii mele: copilăria mea.
         ti’a putut...                      Nu ştiam...
                                                                   Al. Ciura.
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10