Page 6 - 1909-02
P. 6

no                         LUCEAFĂRUL                  Nru! 2, 1909.

                                       Fluieraşul.

                           Dos pe luncă, lângă gârlă unde sălcii cresc şi plâng,
                         Am găsit un fluier verde pe poteca dinspre crâng.
                           Mi l-am pus în brâu, dar vântul şuerâ în calea mea,
                         Se jucă cu brâu-mi galben, fluieraşul mi-l cercă.
                         Mă grăbeam s’ajung acasă, să trag sufletul din el
                         Să smulg sufletul din tine, fluieraş de ciobănel.

                         Să m’aşez lângă fereastră, să las furcă şi război,
                         Să trag sufletul din tine ca ciobanul lângă oi...
                         Dar de-odată te-a smuls vântul; ai sburat fluieraş verde...
                         Ştiu cum se găseşte-amorul; ah! dar ştiu şi cum se pierde.
                         Am o jale ce nu tace şi mereu trebui să cânt,
                         Fără fluier, fără strună, ca şi freamătul de vânt...
                         Fluieraş după potecă, te-ai pierdut... ai făcut bine,
                         Căci te-aş fi zdrobit, sărmane, să smulg sufletul din tine.
                         Fluieraş de ciobănel, ai scăpat de soartă rea
                         Iar eu ca să cânt mai bine voiu zdrobi inima mea!
                                                                Elena Văcărescu.

                                        Baladă.
              Sue dealul trei voinici...   Zice unul: „Ori-şi-cum,  Zice-al treilea: „Am să mor
              Codru-i prins la sfadă,   Hăi fărtate, lasă,  Cine ştie unde...
              Peste-ascunsele potici,   Nu-mi stă bine-aşa la drum,   6lasul trist al doinelor,
              Noaptea stă să cadă.  Când e mort în casă.  Nu mă mai pătrunde.
              lese luna de supt nor,   Că ne bate Dumnezeu,   De-o fi dat, ca mai curând,
              Codru ’n frunze plânge...   Şi-o fi grea răsplata...   Nu vă fie jele...
              Scapără în urma lor,   Ci lăsafi-mă, ca eu   Soartea omului de rând,
              Boabe mari, de sânge...  Să-mi îngrop pe fatal"  Scrisă-i sus, în stele...
              Urcă luna, mai mereu,   Zice altul: „Cui e drag,   Cum răsună căile
              Creştetul răscrucii;   Inima se ’ndură...  De al mierlei şuer;
              UrciTstâncile din greu,   Dorul omului pribeag   Dor răspunde văile
              Ostenifi, haiducii.  Arde şi te fură.    Doinelor din fluer...
              Ard în zare satele,   Stelele ’n cuprins se stâng,   Mândră-i rariştea de fagi,
              Rumenă-i pădurea...   Celui ce se pierde...  Plopii svelfi şi nucii;
              Ispăşesc păcatele,   Dulce-i calea ’n des şi ’n crâng   Două ’n lume îmi sunt dragi:
              Cei. venifi'de-aiurea.  Şi frunzişu-i verde..."  Codrul şi haiducii..."
                         Sue drumul doi voinici,   Soarele destramă blând
                         Celălalt suspină...   Valurile ce|ii...
                         Fulgeră peste potici,   Doi voinici rostesc,  plângând,
                         Sulifi de lumină.    Ruga dimineţii.
                                                                 I. Broşu.
   1   2   3   4   5   6   7   8   9   10   11