Page 10 - 1909-03
P. 10

58                          LUCEAFĂRUL                  Nrul 3, 1909.
           să  nu  mă  mai  cunosc.  Şi  taina  aceasta  cre­  Şi  dimineaţa  am  plecat.  Şi  abia  pe  drum
           ştea  în  jurul  meu,  se  făcea  tot  mai  nepă-   mi-am  dat  seamă  că  fata  aceea  a  simţit  tot
           trunsă,  tot  mai  dulce,  cu  fiecare  privire  a   ce  s’a  petrecut  în  mine  de  când  am  văzut-o
           Frăsinicăi, cu fiecare cântec nou al ei.  mai  întâi,  a  simţit  slăbiciunea  mea.  Şi  acum
             Şi  n’am  vorbit  o  singură  dată  cu  ea.  Nu   vedeam  că  m’am  despărţit  de  această  fiinţă
           simţiam  nici  lipsa  aceasta,  nici  să  m’apropiu   ce  mi-a  pătruns  în  suflet  şi  i-a  fost  milă  de
           de  ea.  Nici  n’aş  fi  cutezat,  aşa  mă  simţiam   mine, m’am despărţit fără să-i spun o vorbă.
           în faţa ei de mic, de neînsemnat.   La  vr’o  doi  ani  m’am  abătut  iarăş  pe  la
             Căsenii  însă,  mai  ales  femeile,  băgară  repede   Virgil.  Venisem  cu  soţia  să  facem  vizite.
           de  seamă.  Spuneau  de  multeori,  că  prea  des   Şi-atunci,  pe  uliţă,  am  văzut-o  pe  Frăsinica.
           iese  Frăsinica  la  portiţă,  că  prea  mult  cântă   Aducea  o  cofă  de  apă,  şi  cât  m’a  zărit  a
           serile  acasă  şi  nu  mai  merge  în  şezătoare   pus  cofa  jos,  şi  m’a  urmărit  mult  cu  ochii,
           ca  altădată.  Eu  ascultam  cuvintele  acestea   apoi  văzui  că  se  apleacă  şi-şi  zbiceşte  lacri­
           ca  şi  când  ar  fi  fost  rostite  de-o  maşinărie,   mile  cu  şorţul  alb.  Auzii  că-i  măritată,  dar  că-i
           nu  de  gură  omenească.  Şi,  pentru  astfel  de   tare  nenorocită.  Cu  bărbatul  nu  vorbeşte  câte
           împunsături  pe  cari  nu  le  simţeam,  nici  nu   trei zile, şi se ceartă, adecă el o ceartă mereu.
           m’aş  fi  gândit  să  plec  dacă  nu  se  îmbol­  înţelegeam  acum  că  femeia  aceea  mă  iubise.
           năvea tata.                       Dar  spuneţi-mi  voi,  sunt  eu  de  vină  pentru
             Seara,  înainte  de  plecare,  mă  pierdui  iar   nenorocirea  ei?  Eu  am  stat  vecinie  departe
           prin  tufişurile  curţii.  Frăsinica  cântă.  Dar   de  ea,  o  admiram  din  depărtare,  şi  nici  nu
           eră  ceva  în  cântecul  ei  acum,  ceva  din  ulti­  puteam  crede  ca  ea  s^  mă  iubească.  Şi  totuş,
           mul  tremur  al  pasării  atinsă  de  glonţ.  Şi  acel   când  îmi  aduc  aminte  cum  şi-a  uscat  lacră-
           ceva  mi  se  grămădeâ  în  inimă  ca  o  povară   mile  în  şorţul  alb,  când  ştiu  că  nu  trăeşte
           nemărginită.  M’am  aşezat  pe-un  scaun,  şi   bine  cu  bărbatul,  mă  înghimpă  mereu  ceva
           nici  n’am  băgat  de  seamă  când  s’a  sfârşit   amar.  Spuneţi  dar  voi,  pentruce  mă  mustră
           cântecul.  Deodată  o  mână  uşoară  mi  se  aşeză   conştiinţa  pentru  întâmplările  astea  din  tre­
           pe  umăr.  Frăsinica  eră  lângă  mine.  Mi  s’a   cut? Căci la mine nici un păcat n’a fost?"
           părut  că  s’a  surpat  ceva  în  mine,  mă  împetrii   Gheorge  Nemeş  întrebă,  dar  nu-i  răspunse
           de  frică  să  nu  mă  pierd.  Şi  n’am  putut   nimeni,  nici  părintele.  Cu  toţii  ne  gândeam
           să  încep  eu  vorba.  —  Intr’un  târziu,  oftând,   la  câte-o  astfel  de  licărire  de  lumină  din  tre­
           fata zise:                        cutul  nostru.  Licărire  care  ni  s’a  arătat  pe-o
             „Ştiu  că  pleci  mâne,  dle  Gheorghe,  şi  am   clipă  două,  descoperindu-ne  tot  rostul  vieţii,
           vrut  să-mi  iau  rămas  bun  dela  D-ta.  Cred   şi  care  apoi  a  dispărut  ca  să  nu  ne  mai
           că  nu  te  superi."  Şi  privi  la  mine.  Ah,  voi   lumineze niciodată.
           nici închipui nu vă puteţi cum m’a privit.  într’un  târziu  zise  preotul:  „Aici  nu-i  vorbă
             Dar  eu  tot  n’am  zis  nimic. Fata,  în aşteptarea   nici  de  păcat,  nici  de  mustrarea  conştiinţei.
           unui  cuvânt,  s’a cutremurat  deodată,  s’a aplecat   Aici  e  vorba  că  ţi-ai  scăpat  din  mână  fericirea,
           uşoară  asupra  mea  şi  m’a  sărutat.  Apoi  a   şi asta te nelinişteşte." | #  Agârbiceanu.
           pierit ca o arătare.
             Acum  înţelegeam  de  ce  li-e  frică  la  feciori
           de  Frăsinica.  O  groază  rece  mă  stăpâniâ  şi
           pe  mine  şi  abia  într’un  târziu  putui  merge
           în  casă.  Eră  aşa  de  frumoasă  Frăsinica,  aşa
           de  gingaşe,  aşa  de  sfântă,  încât  toată  fiinţa
           mi-a  încremenit,  şi  m’a  cuprins  frică  mare,
           ca  la  vederea  unei  frumseţi  neînchipuite  a
           firei.  Nici  o  simţire  nu  mi-a  mai  zvâcnit
           pân’a  fost  în  apropierea  mea,  şi  sărutul  ei
           îmi păru rece ca ghiaţa.
   5   6   7   8   9   10   11   12   13   14   15