Page 9 - 1909-03

Nrul 3, 1909. LUCEAFĂRUL 57
Când am ajuns, Frăsinica se ’nvârtiâ ca o Şi să fi ţinut până dimineaţa petrecerea
adiere, ca o umbră de uşoară, aproape ne­ sătenilor, nu m’aş fi mişcat de pe laviţă. Mă
mişcată. simţiam ca într’un cerc vrăjit, o mireasmă
Dar faţa nu-i mai eră palidă. Obrajii îi deosebită îmi mângâia par’că nu numai mi­
înfloriseră ca doi trandafiri tineri, obrajii rosul, ci toate simţurile. Şi întâia dată în
rotunzi şi gingaşi. Iar ochii îi luminau acum. viaţa mea am început să mă simt eu însuş
Ce lumină, Dumnezeule! O văpaie de diamant mai puţin decât un fir de nisip.
negru, o văpaie vie, poate că însaş viaţa. Admiram pe Frăsinica.
Nu ne-a văzut. Eram în apropierea ei şi nu La spartul jocului, Virgil i-a spus nu ştiu
ne vedea. Cred că nici pe ficiorul cu care ce. Fata nu ştiu ce i-a răspuns. Nu cutezam
juca nu-l vedea. Văzut-aţi vr’odată un lăutar să privesc, dar prin pleoapele lăsate simţiam
bun, un ţigan, care-şi adoarme capul pe cum mă pătrunde văpaia ochilor ei.
vioară şi pe când arcuşul joacă — numai La câteva zile,
din când în când îşi deschide pleoapele, într’o seară cu
şi ’n ochii lui ce par’că dorm nu ştii de-s lună, cinam cu
lacrimi ori văpăi de lumină şi căldură? Apoi uşa deschisă. îmi
aşa ceva eră cu Frăsinica. păru deodată că
„Asta înseamnă să joci cu patimă — zise aerul începe să în­
Virgil. Cutremurat c’a băgat şi el de seamă, vie, să se parfu­
adăugai: meze, şi-am des­
— Cu patimă da şi cu sfinţenie. Mie luşit cum se ri­
mi se pare că pentru fata asta-i un lucru dică, din apro­
sfânt jocul. piere de undeva,
— O, nu numai jocul! S’o auzi cântând, un cântec uşor,
s’o vezi lucrând. E ceva deosebit în tot ce care se împrăştia
face. De aceea tinerii se şi cam feresc de ea. ca o mireasmă în
— Şi pentru ce să se ferească? văzduh.
Nu ştiu. Se zice că dela o vreme se După cină mă
tem de ea. Poţi să vezi şi tu că nu-i o fată strecurai afară.
ca celelalte!" Şi, pe când vorbiam aşa, ne Cântecul trăia Port din Poiana-Sibiiului
(1870).
aşezarăm pe-o laviţă. în seninul Duminecii încă. Şi îndată
aceleia de Cuptor, sufletul meu, pe care de ce-am fost mai aproape de el îmi părea că nu-l
mult nu-l mai simţisem, mi se trezi deodată. mai aud. Mă gândiam la Frăsinica. Şi mi-o
Şi începu să privească mirat în jur, să pri­ închipuiam, în împrăştiarea sufletească ce mă
vească nesăţios, să se ridice în înălţimi cuprinsese, că e o fiinţă care nu poate să
ameţitoare şi să se coboare tot mai înviorat, fie de pe pământ. Gândindu-mă la ea îmi
aducând tot mai multă viaţă în mine, cel veniâ în minte o păsăruică, cu aripioare
uscat de multa zdroabă a învăţăturii. îl sim- uşoare, cu două picioruşe delicate, cu un
ţiam sufletul cum se bucură, îi simţiam cioc micuţ, curat.
lăcomia de viaţă. Şi sufletul trezit a început Ce să vă mai spun ? Cât am stat la prietinul
să înţeleagă. Şi mai întâi a aflat o armonie, Virgil am trăit un vis, căci o viaţă aşa fru­
care m’a făcut să tremur de bucurie. Armonia moasă nu poate să fie. Mă deşteptam numai
eră aceasta: Pentru văzduhul acesta curat, când cântă domnişoara Aurora la pian. La
pentru bolta aceasta senină, pentru viaţa prânz, la cină, la vânat, nu-mi prea dam
bogată a câmpiilor nimic nu-i mai potrivit, seama de mine. Eram învăluit de-o taină,
nimic nu poate să încadreze mai bine aceasta care nu ştiu cum m’a cuprins. Eram în faţa
fire, decât Frăsinica. unui mister, cum nu aflasem în tot ce cetisem
Muzica zicea mereu şi Frăsinica eră ne­ ori trăisem până atunci. îmi veniâ câteodată
obosită. Ne-a văzut în urmă pe mine şi pe să mă închipuiu pe mine însu-mi, ca o fiinţă
Virgil,închiseochiipuţin,apoi jucă mai departe. mai înaltă decât omul. Ajunsesem aproape