Page 2 - 1926-13
P. 2
o UNIVERSUL LITERAR
D O I N A * ) V R E J U L
- FRAGMENT -
Adânc, rădăcina-1 piroane prin brazde sau şanţuri.
Căci viaja şi seva îl leagă de humă ca lanţuri...
...Miezul nopţii,.. Doarme codrul îmbătat de lăcrămioare,
In omătul căror bate luna plină, la izvoare... Dar vipera vrejului,
Doarme codrul... Subt adâncul înstelat şi lanţ deschis, fulgerul verde tărându-şi,
Nu se clatină o frunză... Somn adânc... tăcere... vis... în darn se munceşte să-şi smulgă ţăruşul posac,
Şi, cum nu e nici o umbră mişcătoare, nici poteci, —
Codrul parcă, subt o vrajă, stă ’mpetrit aşa, de veci... Ca, vie, să şerpuie ’n voie pe-ogoarc,
Dar deodată, peste codrul do, stejar şi de arin, — Ori trupu ’mpletindu-şi pe-un trunchiu 'de copac,
Ca venind din altă lume se aude-un cântec lin.... Să şuere’n vânt, răsucimlu-sc ’n soare...
Cântecul pluteşte tainic... plin de vrajă, plin de har,
Parcă cine stă să’l cânte, a căzut lâng’un altar
Şi, cerând cu ochii ’n lacrimi, îndurare dela sfinţi,—- ...Ci vrejul,—
Ca un om rănit de moarte, ca un om eşit diu minţi: —
Când se roagă când suspină, când oftează lung şi geme, Cu cât se munceşte să scape,
Când în hohot râde, plânge cu zăporuri de blesteme; Cu — atât se vede de glod mai aproape,
Jură cruntă răzbunare,... ceru’i prinde jurământul, căci ceru-i departe şi vrejul c rob...
Urlă ca o vijălie ce-a cuprins întreg pământul, —
Şi-astfel cântecul îşi suc Vraja, plânsul şi furtuna ...Şi totuşi blindai* de pământ unde-i dai să rămână—
Până ’n albele păragini unde stă să doarmă luna... ajunge cândva, sărşi aprinză o floare — un ciob —
Cine cântă doina sfântă, cu fiori atât de grei,
C*a rămas înmărmurită pâu\şi luna ‘n hăul ei ?.. Şi-atuncea uitându-şi de lanţ şi ţărână,
Cel ce-ar vrea să vadă chipul omului cu suflet frânt, Surâde prin floare Ia soare,
De s’ar duce şi tot duce, cu urechea după cânt, — Şi soarele lot, îi surâde iu floare!..
Ar găsi ’n adânc de codru, în Poiana cu trei cruci, RADU GVR
Poleit de vâlvătae, stând soborul de haiduci:
Feţe dârze, ochi de pâră şi pistoale lungi la brâu,—
In poiana rourată, păscând roibii fără frâu, —
Flinte grele, aninate pe sub ramuri de stejar,.
Iar haiducii roată ’n preajma unei arii largi de jar...
S’au întors de scurtă vreme, — fiecare plin de pradă, —
Şi, sub larga vâlvătae, bogăţii se pun grămadă:
Blănuri scumpe, saci cu aur, iatagane şi covoare, •
Fel şi chipuri de inele, nestimate orbitoare, —
Şi-astfel, până ’n zorii zilei, aurul dela ciocoi
Se va duce ’n punga celor fără casă, fără boi,
Istoviţi de clacă multă, adormiţi pe nemâncate
Şi rămaşi să poarte jugul ciocoimii ’n mii de sate... Intr’un parc
Jos pe iarba rourată ,masă lungă se aşează:
Ploscile cu vinuri bune gâlgăesc, se ‘ncrucişează, Se primeniră brazii‘n strae noui de ceară,
Şi ’nchinând, voinicii jură, fiecare mai vioi, — Iar tcii-şi răspândiră din boboc parfumul
Să stârpească de pe lume cât mai mulţi dintre ciocoi... Şi prind aripi din raze cărăbuşii, cu duiumul
Natură—adolescenţă—primăvară.
Numai Gruia, stând de-oparte, covârşit de jale-adâiică,
Nu se uită nici la aur, nici nu bea, nici nu mănâncă, Pe lac coboi'ru-a/tirul dintr‘un cer deschis —
Ci, la trunchiul unui frasin, ghemuit, fără cuvânt, Răsar diu undele lui luminoase, blânde
După ce-a gemut în doină, zace—zdreanţă pe pământ,— Ptfale albe smulse unui vis
Şi. de două luni încoace nu i se mai svântă geana, Şi nu ştiu de sunt nuferi moi sau lebede plăpânde.
De când nu'i mai sunt pe lume nici copiii, nici Ileana...
îmi pare lacu-uu strop căzut din cer într‘un potir
Pe covor de iarbă verde şi cu umbră grea pe gene, De floare ‘mpodobită'n curenbeie
Osteniţi de trudă multă, dorm haiducii prin poene... Cu mână largă ‘ntineritul soare
Zorile pătrund în codru şi e aur parcă ’n zori... Şi-asvârlc aurul pe două pietre de safir.
Prin tufişuri tăinuite se trezesc privighetori: '
C. I. Ş1CLOVANU
Cu sfială ‘ncepe-şi una cântecul, apoi, mai vii,
Viersurile »ncep să curgă tot mai multe, sute, mii;
Se trezesc apoi scatiii, cintezoii şi sticleţii; Eu ştiu o ţară unde...
Creşte svoniu tot mai mare în surâsul dimineţii;
Turturele ‘ndrăgostite, mierle, presuri, mii de cuci! „Eu ştiu o ţară unde, nu-s săbii şi nici steag
Toate vin să pună vraja peste visul de haiduci... „Nici coifuri nici tăiuşuri, nici ură şi nici sânge.
Gruia însă, care geme de durere tot mai vie, „Eu ştiu o ţară unde, un Dumnezeu pribeag
A plecat să ţină calea poterii ce-ar vrea să vie... „Pentru eterna pace, soldaţi desculţi îşi strânge
Şi mergând aşa a gale, pe subt bolta de stejari, — „Acolo, veşnic soare, a scris în umbră pace.
Pe când soarele ’i aşterne, pe cărare galbeni mari, — „Acolo, focul, apa, tovarăşi luinei sunt.
El a rupt o frunză mică, de mesteacăn, — şi cu ea ,.Doar Dumnezeu vorbeşte, omul ascultă, tace fi
A pornit apoi să-şi cânte ‘doina Iui de jale grea . „Nici omul nu ie om, nici lutul nu-i pământ“.
Mai întâi a dat un ţipăt de durere, lung şi drept.— Aşa mi-a spus, pe lespezi, când stăm la leturghie |
Ca un om cărui vrăjmaşul i-a ’mplântat euţitu ’n piept,—
Şi a ’nceput apoi cu ură, fără milă, nici socot, Un sfânt pe care fumul tămâiei umbra-şi joacă,
Când am ieşit în tindă, un vânt, o nostalgie,
Sufletul să şi-l sfâşâe, să-l arunce ’n codrul tot... Şi clopote de aur se clătinau în toacă.
Plânsul lui străbate funduri de prăpăstii, sue culmi;
Clatină din frunţi cu jale, fagi şi paltini, tei şi ulmi; 12 Decembrie 1925. MATEI C. ALEXANDRESC0 ^
Au tăcut pe nesimţite, ca trăsniţi în plinul vieţii —
Cintezoii şi scatiii, cucii, mierlele, sticleţii; 'cu
Nu se mai aud în largul codrului eşit din noapte, le
Nici privighetori, nici presuri, nici a frunzelor lui şoapte,
Nu mai mişcă nici un vierme, nici o gâză nu mai sboară; pi
Florile şi-au stins mireasma; fluturi nu mai lempresoară,— şi
Pi
Şi împreună cu isvorul ce ’nsoţeşte cărăruia,
Toate stau încremenite, ascultând cum plânge Gruia... li u
V. MILITARU mi
im,
*» Diu volumul „Stropi de Rouă’* ce apare curând, în cât
ediţia a 2-a, la „Cartea Românească* .
1
