Page 5 - 1926-13

U 1\i r una lv ij ijl i un/tn
6
Ochii lui cu străluciri ciudate, o privi-
. Ii spuse :
— Alungă-ţi melancolia. Iţi vreau pe
ize iar zâmbetul norocului meu.
Marmora albă a terasei avea în oglin-
ei, reflexul însângerăm din amurg.
Curtezana era albă şi tăcută, ca o fan-
uiă. Prinţul îi şopti înfiorat :
— Ţi-am dat sufletul şi bogăţia mea.
ică crezi că mai am ceva, cere-mi şi-ţi
i da, numai alungă-ţi melancolia. Iţi
eau pe buze zâmbetul norocului meu.
— Mâine seară e balul, răspunse fru-
>asa, şi pentru rochia mea de mâine
iră, îmi trebuie două safire la o a-
afă.
— l(i dau cele mai frumoase safire din
•a mea. Vreau să te văd zâmbind.
5 e marmora albă a terasei se stingea
fulgerarea crepusculară.
— O, ce bun ’eşti. Cele mai frumoase
ire din ţara ta sunt ochii tăi. Iţ mul-
;
uesc. Mâine scară măi vor admira toţi...
landu tăcu o clipă şi apoi uitându-se în
iii Anei zise :
", Te aştept diseară. Poate îţi voi da şi
ochii mei, toată strălucirea sufletului
u.
(Din însemnările lui Sandu Oltea) Cutremurul de pământ în Bucureşti la 23 Ianuarie 1838. — (Academia Română.
20 Mai Secţia Stampelor).
mi istovisem isvorul senzaţiilor şi voi
gini confidente ale sufletului meu şi Prin viaţa Anei, părea că sunt primul Râs de argint şi în ochi străluciri de fe­
slăbiciunilor melc, luni de zile aţi râ- trecător. ricire.
s închise. Jucând în viaţă un rol ce nu l-am şoptit toate banalităţile dragostii,
. al meu, voi singure m’aţi cunoscut şi i-am făcut cea mai mare jertfă, sfâşiind — Ana, eşti rea.
Râsul amuţi. Palidă şi fără putere, Ana
•aţi fost prietene. Am trăit o farsă, aureola de superioritate a fiinţei mele şi răspunse:
să-mi ascund goliciunea şi ca să-mi arătându-i inima mea goală, sângerândă
— Nu sunt rea. îngrop încă trecutul.
buş ţipătul sălbatec al dorului meu de de propriile ei deşertăciuni, inima mea, II îngrop în vultoarea vieţii şi viaţa e
ţa. care bate şi ea cu aceiaşi cadenţă comu­ brutală.
jacă ai mei nu in’ar fi trimis în lume nă, care ilustrează banalitatea. Intr’un târziu pe coridor se auz’ paşii
aşi fi rămas acasă să ţin plugul de Şi acum stau învins de propria mea ar­ unui om care se depărtează şi care duce
irne şi să păzesc noaptea cirezile la mă. Ana doarme. Ana uită. Eemede şi pe el o povară grozavă. Mai grea decât
ap, n’aşi fi învăţat să-mi ascund şu­ florile au încă ceva comun: Cine le-a
tul. O, ce dor îmi e de viaţa părinţilor sorbit otrava şi le-a sărutat petala, nu povara patimilor milenare ale lumii.
i! Când stelele licăriau pe cer şi le poate uita. Dar ele stau nepăsătoare
a palidă şi ca un semn de întrebare în calea tuturora cu aceiaşi ispită. 22 Mai.
culca în apus pe zarea pământului, ca Până azi mi-am ferit sufletul de deşăr- Bujorii albi se vejtejesc. Parfumul lor
noaptea asta, eu poate învăluit în tăciuni. Şi-acum învins, am un singur re­ îmi pare ultimul spasm al voluptăţilor
:-un suman, sub vre-o salcie de pe gret : Efemeridele, fluturaşi! aceia mici şi trăite.
Iul Târnavei, mi-aşi fi păzit cireada albi, şi plăpânzi, mor istovite, odată cu Azi spre seară Ana citea o căite. In
ni-aşi fi depănat dorurile. Şi dacă aşi (dragostea lor. Am grămădit în sufletul liniştea casei senzaţiile îşi cântau mar­
fost atât de fericit ca în clipa asta, meu atâta aşteptare şi atâta patimă... Aşi şul triumfal. Sufletul meu... Nu, trupul
îşi fi zvârcolit în iarba umedă a nopţii fi vrut să mă sting în deslănţuirea ei. meu era o fanfară demonică, de patimi.
îşi fi muşcat în ţărână ca să nu ţip şi Aşi fi vrut să-i spun: Uite, iubita mea,
lele ar fi încremenit mirate pe cer. 21 Mai. viaţa ţipă în larguri. Haide... iubeşte-mă,
dci însă tac şi ascult, cum clocoteşte Azi a venit Teofil. Era palid, era de topeşte-ţi fiinţa în îmbrăţişarea mea. Să
mine sângele şi mă dor clipele ce trec nerecunoscut. ne fie ultima îmbrăţişare. Aşi vrea să
a repede. Ana era culcată leneş întrTin fotoliu. mor de dragoste...
'ac şi ascult cântecul nopţii, Nici nu tresări, par’că ar fi venit un stră­ Aşi fi vrut să i-le spun. Dar n’am pu­
a faţa mea doborâtă de patimi doar- in. îmi spuse: tut.
Ana. Am adormit-o pe braţele mele, — Nu vreau să-l văd, mă plictiseşte. I-am luat cartea din mâni, i-am închis
care s'au trezit toate energiile dorului — L-ai iubit. A fost odată toată bucu cu degetele pleoapele şi am sărutat-o
cnitiv. ria sufletului tău! blând, tăcut şi cuprins de o sfârşeală pli­
. venit. S’a ţinut de cuvânt. Am aş- —• Nu vreau să-l văd. Ei bine, nu mu nă de fiori.
tat-o cu frică. Eu, care sunt pentru plictiseşte, mi-e frică de el şi de aminti­ Am stat aşa unul lângă altul. Apoi,
o ţesătură ciudată de ironii, treinu- rile lui... răspunzând poate la o desiluzie, Ana îmi
1. Inima mea zvâcnea, ca un monstru, O clipă păru că se înduioşează, dar pe zise:
ins în cătuşele pieptului. Când i-am faţia ei se lăsă. treptat aceiaşi senină — Eşti schimbat, eşti altul. Te--şi fi
it paşii pe coridor bătăile inimei me- nepăsare. Aşi fi vrut ca un sălbatec să vrut altfel. Nu vreau să fiu admirată,
au stat şi desigur în clipa aceia am pătrund în sufletul ei şi să-i fur taina. vreau să trăiesc...
: alb ca varul. Când a deschis Ana Mai târziu abia mi-am dat seama că Nu i-am răspuns. Are dreptate. Venise
, m'am ascuns după perdea, ca să in‘ar fi trebuit s‘o ascult. Când Teofil a doar Ia mine s‘o distrez, să fu clovnul
pot reculege şi să-mi pun pe buze deschis uşa, m’am fixat în faţa lui şi nu reginei mele şi eu în loc să-mi păstrez
surâsul rece al ironiei. Ea crezuse l-am lăsat să intre. decorul meu nou şi interesant, am deve­
fac o glumă. In braţe avea un mă- — Sandule... nit un biet om care iubeşte banal şi obo­
îchi de bujori albi. Nu putu mai mult. In ochii mei era, se sitor.
— Am venit, Sandule, şi ţi-am adus vede, o strălucire aşa de păgână, ura Are dreptate.
'i şi floarea zâmbetului meu. vorbea aşa de sălbatec din fiinţa mea, Ce repede se veştejesc bujorii albi...
ina risipi florile pe masă. Mireasma încât Teofil încremeni. Abia putu şopti:
îmi risipi ironia. Voiam să-i spun — Sandule, prietenul meu, mi-ai sfâ­ 23 Mai.
Aud: Ai venit să te d’sirezi? Ai ve- şiat sufletul ca un barbar. Azi în. lipsa mea a venit Marcu. A vor­
să-ţi risipesc plictiseala? — Dar am — O iubesc. bit cu Ana. Venise din partea lui Teofil.
uţ. Mireasma florilor mă ameţi. Poate — Nu mă goni, Sandule. O iubesc şi Mă aşteptam să găsesc ’ e Ana tristă,
şi alţii i-am căzut în genunch’, mi-am eu. Nu mă goni Sandule... sub povara cuvintelor de mustrare ale
ropat capul în poalele ei, i-am săru- Glasul lui muri. Era palid. Buzele lui lui Marcu. Dar era senină. Ce i-s’a spus
mâinile, am privit-o sălbatec în ochi, erau albăstrii. din partea lui Teofil, nu mi-a povestit,
le înţeleg misterul... In clipa aceea I-am izbit uşa în faţă. Se auzi o cădere dar în, schimb mi-a repetat toate glumele
fi fost în stare să fac orice crimă, năbuşită. lui Marcu.
ippi poveştile, aparenţele, totul s’a nă- Ana porni într’un hohot de râs furtu- — Ce straşnic om e Marcu!
t într’o încleştare nebună. Bujorii albi natec. Râsei şi eu cu ea. Ana zise: — Da e zdravăn, şi când râde i-se văd
cat parfum ar risipi, oricâţi trecători — Ce lipsit de bărbăţie! Eu .e-aşi fi toţi dinţii.
ir sorbi sufletul tot albi rămân. distrus, ha, ha, ha.... La răspunsul meu Ama tăcu.