Page 4 - 1926-13

i UNIVERSUL LITERAR

I D O L U L Ana repetă :
— Diseară voi veni să ne iubim. Poate
va fi un capriciu, poate nu va fi. Nu mă
- FRAGMENT - vei aştepta cu flori, voi aduce eu flori şi
floarea trupului meu şi îţi voi spune cu
O după amiază de Mai. să procreeze... De m’aşi lăsa sedus, aşi şoapte vrăjite.
Nu m’aşteptam să te întâlnesc ! fi capriciul dumnezeeştei prostii... — Nu vreau să-mi! înşel prietenul. Pen-
Ana tresări şi privi pe Sandu, care cu Mergeau tăcuţi alături. Ochii Anei îl tru Lucreţia Borgia însă, l-aşi înşela. Sunt
capul descoperit şi cu fata arsă de soare, sfredeleau cu aceiaşi insistenţă. Se opri­ păcate mari şi urâte în lume, totuşi pen­
răsări în faţa ei ca o umbră. Ana sta pe ră pe terasa unui pavilion. Mese albe şi tru superba şi spontana lor libertate oa­
ţărmul lacului, sprijinită în umbreluţa-i fotolii de pai împletit. Deasupra copaci­ menii le adoră.
albă şi privea jocul apelor albăstrui. Nu lor înalţi şi stufoşi, se vedeau câte-va a- — Satuliîle, eşti un vanitos. Păcatele
se gândea la nimic. Timpul leneş se tâ- coperişuri înalte, bătute de lumină. Teii mari pot fi trăite şi în umbră, fără splen­
râia ca un melc. Pe o bancă, deoparte, înfloriţi îşi răspândeau miieasma lor doarea care le-o dă istoria. Câte păcate
trei bătrâni, poate nişte pensionar’, con­ dulce şi farmaceutică. Se aşezară la o au trecut mari şi necunoscute, fără să le
sumau cu o pasiune incoloră liniştea masă. Un chelner bătrân şi grav ca o (scrie cronicarii. Dar ele au fost tăiate. j
zilei. problemă filosofică, le aduse două siro­ Noi suntem două fiinţe, care treceau ne­
Ana zise : puri de portocale. Intr’un târziu Sandu cunoscute prin lume, dar stăpâniteri pe
— Nici eu nu m’aşteptam, dar sunt bu- se simţi obligat să răspundă : împărăţia sufletului nostru.
icuroasă că ai venit. Mă plictiseam, — Tu ieşti o femeie frumoasă, ai un — Dacă aşi şti, că ai dreptate, te-aşi aş­
-— Teofil ?... zâmbet dumnezeiesc şi capricii demoni­ tepta diseară în mansarda mea. Nu ai
— Lucrează. ce... Aşa te-ar măguli Teofil, eu însă nu fost niciodată la mine? Stau sus într’o *
— La „Idol“? cred în aparenţe. Dacă ai şti să muşti ca mansardă. Nu pentru poezia mizeriei, ci
— Da. Lucreţia Borgia şi în rană să laşi veninul pentruca femeile care urcă până la mine
— Va fi o minune. cel mai curat, sau dacă ai purta în ochi cele cinci etaje, obosind, să uite vorbele :
— Nu mă interesează. Rolul acesta nevinovăţia Magdalenei, dorind păcatul dulci şi banale, cari se spun la întâlniri
continuu de muză, e prea vechi, prea u- fără să-l înfălptuieşti vre-odată, te-aşi de dragoste.
zat şi mă oboseşte. vrea. Sunt senzaţii, care se repetă rar în Sandu îşi pironi privirea pe linia albă
Odinioară când viaţa mea era un vis lume şi ele m‘ar distra... Eu nu vreau a degetelor Anei, c°ri se jucau cu un
de copilă, care iubeşte, aşi fi făcut jertfa idoli şi Lucreţia Borgia şi Magdalena nu ciucur de mătase de la umbreluţă. Chel­
acestui rol şi aşi fi fost felicită. Târziu, au fost idoli. Eu nu mai ştiu să sărut cu nerul sta la câţiva paşi, ca o umbră în
când mă voi trece ca un sfârşit de toam­ decenţă o mână de femeie. luminoasa zi de Mai.
nă, poate mă vor prinde iarăşi visurile Ana îşi încruntă o clipă sprâncenele, a- Sandu continuă :
şi doruţl de jertfă. Azi vreau să trăiesc, poi senină, cu un fior neaşteptat şopti : — Simt în mine o teamă... Dar nu, mai
vreau să treacă clipele şi viaţa în iureş -— Glumele tale, sufletul tău, mă dis­ bine să-ţi spun o poveste... Odinioară un
pe lângă mine, şi vreau să uit. Oh, cum trează. Discară voi veni la tine acasă să prinţ blond, cu ochii albaştri ca două sa­
mă plictisesc ! ne iubim. fire fără preţ, iubea o curtezană iubită de
— Plictiseala e moda zilei. — O, draga mea, vei avea decepţii. Ce toţi.
— Da, când vrei să fii interesantă, dar te poate atrage la mine ? Teofil «r muri Intr’un amurg însângerat, care servea
eu o simt. de dorul tău, iar eu însu-mi nu ţi-aşi pu­ ca decor parcului princiar, prinţul şi-aş­
Porniră pe alei. Aceleaşi alei de parc tea oferi nimic deosebit. Eu, ca un plop, tepta într’un jeţ, pe terasa de marmoră
public, cu bănci verzi, nisip galben şi co­ pe o margine de drum pustiu, sunt un albă, curtezana. El sta cu ochii închişi şi
paci frezaţi şi tunşi de grădinari. Ace­ simplu semn de mirare sau de oboseală. capul îl rezemă de mâna dreaptă. In faţa
leaşi alei în cari burghezii prind aiere Nu am nici cuibul cald, nici farmecul o- lui un jeţ gol.
aristocrate şi în cari poiejii văd parcuri bişnuitelor visuri de iubire. Uite, sunt
princiare şi castelane blonde. slut, ochii mei nau străluciri distinse şi Târziu în singurătatea princiară, cu
Intr’un târziu Ana întrebă : vorbele melc sunt mai brutale ca adevă­ un foşnet de mătase, fină ca un parfum
— Nu ţi-e dor de casă ? rul. Cum însă sunt înalt, am mulţumirea de seară şi obosită de prea mult suflet
—• De ce mă întrebi ? că văd mai departe ca alţii... veni curtezana şi se aşeză lângă prinţ.
— Eşti un om ciudat. Eşti un străin
între noi şi vreau — înţelegi — vreau D 1 D O N A
să-ţi cunosc sufletul.
Sandu zâmbi.
— Nu, nu mi-e dor de casă. îmi urăsc
ţarina care m’a lăsat să plec, ca să-mi Pe-un fin prundiş aruncă arc, tolbă.... — Grota-i plină
pierd sufletul, deschizând u-mi ochii în De fulgere. — In Troia am strâns in suluri pagini
vârtejul mecanic al oraşului... Cu’nflorituri mai mândre. Fugeau prin nori imagini
Deodată Sandu tăcu. Ochii Anei aţin­ De zei. Zăream Olympul când Zevs trăsnea lumina.
tiţi asupra lui aveau o strălucire bizară.
— De ce mă priveşti aşa ?
— Tu mă distrezi, şi-mi placi. Didona tace. Soarta puternicii Cartagini
— Era vorba de sufletul meu... Tu pe E’n mâna lui Aeneas. Originea divină
mine nu mă distrezi, şi nu-mi placi. 0 tulbură dar nu vrea să i se dea cu vină
Sandu îi răspunse cu accentul lui o-
bişnuit de ironie. Dar în clipa, când îşi In zări ele foc sânt oaze dar oaza-i în paragini.
aruncă gluma tresări. Cu vraja ei, cu o-
chii aceia adânci, învăluiţi în vis, cu Sub vii sclipiri ele fulger îşi prinele'n umăr boldul
zâmbetul acela ucigaş, cu frumuseţea ei De aur elar tunica de purpură când strânge
toată, Ana mergea alături de el, distrată
de firea lui paradoxală. Teofil si toţi cei li scapeVn val. Ca neaua răsare pieptul, şoldul,
cari i-au sorbit mireasma, oirăvindu-şi
sufletul, au fost robii tainei, care înflo­ Enea se adapă şi beat în brafe-o frânge
reşte într’o privire sub păienjenişul ge­
nelor şi izvoreşte voluptuoasă dintr’un Iar Dielo aiurită la pieptu-i (sub imboldul
surâs. Poate fără rost, ori poate ca o amă­ Lui Bros) îi ia gura şi-o muşcă pâiu'la sânge.
gire pentru suflet şi ca mierea unei flori
pentru albine e surâsul unei femei.. EMIL RIEGLER.
Sandu îşi aprinse o ţigarc. Fumul ei
amărui îl calmă. In mintea lui, ca un
răspuns la gândurile ce le întrerupse, se
î
ivi o reflexie : Dacă aşi iub femeia asta,
care ca un păun splendid işi desface pe­
nele în faţa mea, făcându-mă să cred şi
în superba taină a sufletului ei, aşi pri­
mi răspunsul ironic al vieţii la ironia
mea. Cei vechi, cari trăiau cu instinc­
tele inaii intense ca noi, când reprezentau
iubirea în chipul unei femei goale, care
se oglindeşte într’o piscină între doui
păuni, au simţit bine deşărtăciunea ei.
Seduşi de bănuite vrăji ale naturei, care
nu-şi istoveşte motivele noui, numai ca