Page 4 - 1926-20-21
P. 4
P«g. 204-------------- * ■,. ■ i ,-,r> .«.r.* «„n-n« C O S l N Z E A N A 23—V. 192
soarelui, • celui mare şi puternic, S F Â R Ş I T S I M P L U . . .
ocrotire; iar soarele într’amurg îi
îmbrăcă cu cea mai frumoasă lu
mină, scoasă din smarald şi din In patul de spital dărăpănat
rubin; însă acea frumuseţe nu îm A mat murit azi noapte un soldat . . .
blânzi securea omului.
Pinii cerură îndurare şi de la
oamenii duri ai mări: „Când veţi Şi nimeni nici o cruce nu i-a ’ntins
acostă la liman cu luntriţele voa Nici lumânări de mort nu i-a aprins . . .
stre, cele cu pânze roşii, pa Nici nu l-au plâns şi nici nu l-au strigat,
vilionul nostru îmseamnă pe litoral Şi nici un sgomot nu l a tulburat.
punctul debarcării voastre. Pentru
ce, deci, ne omorîţi !* Când dimineaţa a venit apoi
O, tristeţi de suflet bolnav; acele Pe drumurile pline de noroi,
lovituri de secure în minunatele Şi-a săgetat c'o suliţă de soare
trunchiuri îmi răsunau în inimă; Prin geamurile ’nguste şi murdare,
trunchiuri aşa de frumoase încât A mai găsit un palid mort,
păreau de argint străvechiu, coroa Culcat
ne aşa de triumfale, aşa de dese, In patul de spital dărăpănat . . .
aşa de vii, coroane ale pământului,
tăiate cu lovituri de secure, coroane
întinse asupra copiilor mei, ca o Şi cum stătea aşa
mână prietenoasă; tăiate pentru întins pe spate,
treizeci de lire ! Cu braţele pe piept încrucişate,
„ Ah!, sfinte Francisc, minunatule I-a risipit pe frunte-o mână plină
duşman al bogăţiei, se mai vinde De bani mărunţi şi galbeni de lumină. —
încă pe lume cu treizeci de arginţi!
„Noi eram odinioară — ziceau pinii L-au dus apoi pe-o targă învelită
murind — pădure nobilă şi stră Intr'o baracă proaspăt văruită,
veche dealungul mării glorioase; Şi patru braţe tari
şi părinţii noştri îl uşurară pe De camarad,
Dante, pe acel mare Uman care îşi L-au aşezat într'un cosciug de brad.
întoarse ochii către regatele de
dincolo de moarte, în vremea ce
sălbaticul răsboi ai oamenilor lătra Spre sară
către pieptul său! Veneâ solitar A venit posomorit
între noi; şi el ne învrednici ve Un popă alb, cu patrafiru ’n gât,
derea şi duse imaginea armonioasă Şi peste fruntea palidă şi lată
pe înălţimile muntelui de curăţire; A murmurat o rugăciune ’nceată,
noi cântarăm împreună cu paserile Pe când afară 'n rânduri înşiraţi
cerului ca să-i îndulcim chinurile; II aşteptau gorniştii *ngenunchiaţi.
şi el glorifică umilinţa noastră şi
îşi aduse aminte de fiecare sunet Şi a pornit convoiul,
şi cuvânt al nostru, şi numi „di Liniştit,
vină“ şi „deasă“ şi „vie“ această Cu mortul în cosciug înghesuit,
pădure pe care barbaria oamenilor Şi nimeni nu plângea în urma Iul,
noi o distruge azi!“ Şi nu-l striga chemarea nimănui
Când goarnele sunau prelung
Auzind aceste glasuri, întârzia!« Şi stâns. — •
între ultimii pini rămăşi, însă în
acea seară în care văzurăm trecând
pe linia căii ferate şirul de călăi Şi nici un glas de clopot nu l-a plâns . . .
al nobililor arbori, cu securile lor
goale pe umeri, îmi pătrunse înghe Şi l-au lăsat acolo 'n cimitir
ţul în înimă. Cu crucile fărtaţilor în şir,
îndepărtai copilaş i din drumul Şi l-au lăsat subt glie,
securilor ca şi când ele m’ar fi a* Apăsat,
meninţat şi pe mine şi pe acele ti Şi-au coborît cu pasul trăgănat . . .
nere vieţi. Un îngheţ îmi pătrunse
în inimă, şi nu m’am mai întors în
pădure. ... Şi nici un glas de clopot nu l-a plâns . . ,
* Când goarnele sunau prelung
Insă într’o dimineaţă, din largul Şi stâns. —
mării, ochii se îndreptară pe litoral Şi nici un glas de clopot n’a avut,
înspre locul unde sute de columne Şi nici un prieten nu l-a petrecut . . .
îşi înălţau pavilionul lor minunat. Teofil BugnaHti
Şi acolo nu mai era nimic!
