Page 4 - 1926-29-30
P. 4

t>ag. 280------------------------  ' ■ '   C  O  S  1  N  Z  È  A  N  A  -----------------------------25-Vil. 1926

               pectat.  Făţarnicii  sunt  invidiaţi  şi  va  uita  de  făţărnicia  învăţată  afară   te umilesc şi îţi rănesc mândria de
                                                                                     %
               linguşiţi pentru manierele lor.     în  lume.  Va  ti  singur  cu  zeii  şi  va  teama nimicirii lor.
                 Căzând  de  foame,  priveam,  dacă  fi  bun.  Nu  va  fi  silit  să  se  ruşi­  Şi  cu  toate  acestea  înţelepciunea
               nu  s’ar  fi  milost  vit  un  f  losof,  ce  neze  de  oameni  şt  nu  va  fi  jertfit  bătrânului filosof îmi era dragă. Cei
               caută  linişte  şi  înţelepciune  în  sânul  unei  credinţe  sau  glume  neroade  a  fericiţi  n’au  lipsă  de  înţelepciune,
               naturii,  să  m’adune  şi  să  mă  îm­  omului.                         căci  fericirea  e  simplă.  Numai  cei
               brace.                               '—  Pe  vremuri  în  Sparta  era  o  chinuiţi de soartă o caută şi o chiamă
                 De  zile,  el  mă  hrăneşte.  E  sărac,  lege,  care  poruncea  să  fie  ucişi  toţi  printre  tânguirile  lor.  înţelepciunea
               dar  binecuvintează  curăţenia  sără­  ce-i  ce  se  năşteau  diformi  şt  gro­  e  otrava  binecuvântată,  ce  ne  amor-
               ciei.  E  simplu  şi  înţelept  Şi  dacă  teşti.  Ei  nu  cunoşteau  mila  ce  ţi-o   deşte  fiinţa,  învăluindu-ne  privirea
               eu  isbucnesc  în  cuvinte  grele  îm­  insuflă  cel  slab  şi  vrăjmăşit  de  fire.   în  beţia  minciunii.  Ea  e  băutura  în­
               potriva  sorţii,  mă  mângăe,  şi  mă  Legea  îi  oprea  să  întindă  mâna  ce­  şelătoare,  pe  care  o  dispreţuesc  cei
               mustră:                             lui  încovoiat  de  greul  zilelor.  Legea  sortiţi  în  bunuri  şi  plăceri.  Visele
                 —  Nu  încerca  să  măsori  adân­  îi  învăţa  să  dispreţaiască  pe  cei  ne  sunt  dragi  când  ne  îndeplinesc
               cimea  mării  cu  degetul.  Nu  încerca  diformi  şi  blestemaţi  de  naştere.  dorinţele  neajunse  la  lumina  zilei.*
               să  iscodeşti  răul  şi  blestemul  ce  ne  Adorarea  frumseţii  şt  formelor  per­  Şi  totuşi  cine  ar  schimba  o  zi  albă
               vine  delà  fire!  E  taina  adâncă  a  fecte  era  singura  virtute  vrednică  cu  beţa  visului.  Înţelepciunea  o
               lucrurilor  de  a  fi  aşa  cum  sunt.  de  amintit  în  cetate.  Frumosul  era  căutăm   doar   pentru-că   suntem
               Astâmpără-te  şi  nu  cerceta  isvorul  fapta  bună,  înţelepciune  şi  virtute.  lipsiţi de dorul zilelor binecuvântate.
               neînţelesului,  in  aceasta  constă  fe­  Frumosul  era  rang,  cinste  şi  avere.   Intr’una  din  zile  bătrânul  filosof
               ricirea  şi  pentru  aceasta  n’o  putem  Frumuseţea  era  bărbăţie,  credinţă  şi  îmi  zise:  „Am  ghicit  că  îmi  iubeşti
               câştiga.                            nemurire.  Urâtul  era  păcatul,  bles­  copila  şi  ea  te  iubeşte  de-asemenea.
                 —  Un  filosof  îşi  găsi  într’o  zi  tem,  laşitate  şi  dispreţ.  Un  corp  Vreau să vă binecuvintez iubirea.*
               casa  prădată  şi  pe  ce-i  ce  îi  erau   urât  poartă  un  suflet  fără  avânturi   Cuvintele  lui  m’au nimit şi  mi-au
               dragi  ucişi.  A  început  să  râdă  cu  şi fără dragoste. Cel diform e vred­  displăcut totodată.
               hohote;  iar  când  l’au  întrebat  ce-i                                  —  Bunul  meu  stăpân,  îi  zisei,
               din  jur  pentru-ce  această  necin­                                    gândurile  mele  n’au  îndrăsnit  să  se
               stire  a  celor  morţi,  ce  le  răspunse:                              ridice  vre-odată  până  la  copila  ta.
               „Eu  nu  cinstesc  decât  legea  sorţii;                                Sunt  lucruri,  pe  care  nu  le  atingi,
               iar  când  n’o  înţeleg,  mă  feresc  să                                ci  plecându-ţi  privirea  cu  umilinţă,
               mă  umilesc  cercetând-o.  Clipesc                                      le  ridici  mai  sus  decât  ai  încerca
               şiret din ochi, ca şi când i-aş fi pă­                                  vre-odată  să  îndrăsneşti  să  ceri
               truns  misterul.  Omul  n’are  altă  râs                                sorţii.
               bunare  faţă  de  atotputernicia  to­                                     —  Copila  ta  e  pentru  mine  tot
               tului,  decât  râsul  de  complice.  Să                                 ceia-ce  ador,  pentru-că  e  de  nea­
               ne  credem  şi  noi  călăi,  împreună                                   juns  şi  neînţeles.  Icoana  ei  dac’o
               cu  soarta  ce  loveşte  şi  să  ne  ferim                              am  în  suflet,  e  închisă  în  altarul
               de-a ne crede victime urmărite, căci                                    conştinţei  mele  şi  nici  odată  n’am
               atunci  nu  ne  rămâne  decât  plânsul                                  prihănit-o, măcar cu gândul.
               şi  umilinţa.  Să  ne  ridicăm  capul                                     —  Eu sunt un blestemat de soarte,
               cu nepăsare sub loviturile vremii“.                                     un  lepădat  de  lume;  iar  ea  este
                 —  Aşa  le  vorbi  filosoful  celor   nic  de  dispreţ  şi  pierzanie.  Nu  va   aleasă  între  cele  mai  de  seamă.  De
               din  jur  şi  mulţi  îl  stimară  ;  iar  alţii   aduce  nimic  omenirei,  căci  nu   ce  vrei  s’o  umileşţi  coborând-o  la
               îl  huiduiră  ca  vorbind  contra  ferii   poartă  nimic  din  frumseţea  firii   mine.  De  ce  vrei  să  mă  umileşti,
               bune a omului.                      după care aspiră omenirea.          silindu-mă  să-mi  profanez  altarele
                 —  A  fost  dus  mai  târziu  înain­  —  Aşa  cugetau  Spartanii.  Aşa   credinţei.
               tea  judecăţii  poporului  şi  acesta  îl   cugeta  atunci  o  lume!  Nebunia  şi   Bătrânul  râse  cu  bunătate:  „Şi
               osândi,  căci  răspândeşte  învăţături                                  în  mintea  ta  stăruie  ca  şi’n  cei
               vătămătoare  şi  cari  necinstesc  nu­  prostia  omenească  îmbracă  forme   mulţi  umilinţa  ce  necinsteşte  pe
               mele de om.                         ciudate.                            om.  Dacă  Zeii  ne-au  creat  aseme-
                 —    Dar  judecata  poporului  să   —  Azi  se  dă  preţ  sângelui.  Cel   rnenea  lor,  noi  ne-am  înjosit,  ruşi-
               nu  te  înspăimânte  —  îmi  vorbi  mai   cu  vre-un  strămoş  strălucit  va  fi   nându-ne  să  ne  arătăm  tot  atât  de
               departe  binefăcătorul  meu.  Oamenii   cinstit  ca  şi  înaintaşul  său,  deşi  va   demni  şi  mândri  ca  şi  cei  ce  ne-au
               s'au  făcut  vrednici  de  dispreţ,  prin   fi vrednic de dispreţ.      creat.  Umilinţa  e  dată  dobitoacelor
               aşezămintele  lor  făţarnice.  Au  să­  —  învaţă-te  să  dispreţueşti  pe  şi  nu  celor  ce  hrănesc  Zeii,  schim-
               vârşit  atâtea  crime  şi  atâtea  ne­  oameni,  căci  întotdeauna  s’au  ară­  bându-şi-i  şi  înlocuindu-i  după
               ghiobii,  încât  nu  ne  mai  pot  supăra  tat  nepricepuţi  şi  neghiobi.  Nu  te  plac.  O  soartă  nebună  ne  arată  lu­
               credinţele  lor.  Orice  faptă  isvorâtă  teme  de  atotputernicia  lor,  tu  osân-   mina;  iar  noi  ne  temem  să  ne  fo­
               dintr’o  judecată  a  mulţimii  e  un   ditul  mâniei  lor,  căci  e  mai  demn  losim  de  dărnicia  ei,  simţindu-ne
               monstru.  Numai  oamenii  singuratici  să  râzi  ca  acel  filozof  de  răutatea  nevrednici  de  această  milostenie.
               pot  să  creeze  lucruri  vrednice  de  firii, decât să te înflori înaintea ei.  Dar  soarta  ne  este  datoare  cu  da­
               mândria  omenească.  îndată  ce  ai  o   Astfel  mă  îmbărbăta  şi  mustra  ruri,  dându-ne  viaţa.  Să-i  stoarcem
               mulţime,  ai  creat  pe  cea  mai  stu­  acel  prieten,  dar  în  mine  stăruia  comorile  fără  umilinţă  şi  să  nu  ne
               pidă  şi  cea  mai  feroce  dintre  fiare.  încă  sângele  tinereţii,  adânca  urmă   credem  furi,  ci  stăpâni  ai  ei.  Grecii
               De  aceia  înţelepţii  fug  de  mulţime  a  vieţii,  care  ne  învaţă  laşitati  şi   au  o  anecdotă  ciudată  ;  iar  Aris-
               şi  caută  singurătatea  liniştită.  Aici   făţărnicie,  pentru  a  nu  fi  răpuşi  de   tophan  zice  că-i  anecdota  vitţii:
               nu va fi îmboldit de firele rele şi-şi  moarte. Dorul de viaţă şi tinereţa  „Un fur găsindu-se într’o vie, fu
   1   2   3   4   5   6   7   8   9