Page 8 - 1926-39-40

Pag. 388 ------------------------------------------C O S I N Z E A N A - - - - - - - - - - - ----------------------------- 3-X 1926

încă şi fleacurile de scrieri au
Ne-aşteaptă copiii... alergat val-vârtej peste sufletu-mi
chinuit. Un mănuuchiu de închegări
neisprăvite. Şi eu nu le voiu putea
de Benedek Elek. Traducere de T. Bugnariu.
ceti, nu le voiu putea asculta: ce
pagubă c’au rămas neisprăvite.
Numai un nouraş subţire, ase­ tând, întrecându-se cu vântul şi fu­ — Mână, mână!
meni unei marame albe de mătase geau sălbatic în adâncul lumii în­ — încet, încet.
flutura pe cer, când am pornit din tunecate şi prăfoase. Ţinutul, care Nu ştii: ce e mai bine. Să alergi
oraş, spre casă. Unchiul Paul voia înainte cu câteva minute era numai turbat sau să mergi liniştit la pas.
să ne reţină cu puterea: strălucire şi râs, acum era iad. Goz, Dacă alergi: te izbeşte trăsnetul;
— Rămâneţi aici, o să vedeţi, va praf, întunecime. Şi în întunecimea dacă mergi la pas: te chinue mai
ajunge furtuna pe drum. aceasta, mereu şi mereu săgeta ful­ departe furtuna. Pe drumul de pe
Lângă un vin bun, bărbatul, tot gerul, alergând hai-hui peste cer urcuş, îţi şi curge în faţă apa mur­
ar mai rămânea, dar femeea nu are şi vestind oamenilor păcătoşi şi ne­ dară de ploaie. Pe coastele dealuri­
astâmpăr. mernici, mânia Domnului. lor, păraiele cerului cad prăvălatice.
Zise femeea:
— Nu, nu se poate. Nu-mi voiu Şi suntem aici în inima pădurii, la
lăsa peste noapte copiii singuri, — Ţie ţi-e frică. poala Murgului morocănos şi cu­
urcat în trăsură. Am privit cerul, — De pe ce vezi ? prins de nori, nicăiri, o casă, un
am văzut fluturând hai-hui, norul — Fruntea ţi-e numai creţe. coperiş, nici măcar o colibă cât de
alb şi sdrenţuros şi în sinea mea — Gândesc... mică.
i-am dat dreptate unchiului Paul. — La ce? — Ai spus ceva?
Din preziceri ştiam şi eu atâta, că — Iţi voiu spune dupăce trece — Nimic...
norul alb, înseamnă furtună apro­ furtuna.
piată. îmi amintii ziua când, fecio- De fapt aşa era, m’a cuprins o O, Doamne, când furtuna şi-a is­
raş, adunam fânul din poiană cu frică superstiţioasă. Intr’o clipită fel tovit puterile. Inima ni-se înviorează,
Anicuţa. şl fel de lucruri mi-au fulgerat prin în trupul lâncezit parc’ar spumega
— Uite Anicuţo ce nor alb şi creer. Gândul, că poate chiar acum sânge proaspăt şi nici nu băgăm de
frumos, ca spuma. m’ar putea ajunge soarta rea, de seamă că noaptea de scrum a şi
— O, Doamne, suspină Anicuţa, care-am tremurat de-atâtea ori, des­ căzut peste noi. Numai că furtuna
dacă mi-aşi putea face-o haină pre care am scris nu numai odată: a trecut. Ochii ni se afundă în în­
din el. de-a muri fără a-mi lua adio, fără tuneric, abia vedem un pas înainte,
Apoi dintr’odată, cerul a"pornit a-mi vedea pentru cea din urmă dar ce ne pasă: acum vom ajunge
groaznic, doi nori negri şi mari s’au dată copiii, s’a cuibărit fa mine în­ acasă. Drumul ne pare o veşnicie,
izbit ca două tabere duşmane, şi căpăţânat. Brăzdarea repede a ful­ dar primejdia s’a isprăvit; îi vedem,
cerul rupt a început să curgă. Trăs­ gerelor, mânia tunătoare a cerului, iar îi vedem, îndată îi vom vedea...
netul izbea când aici, când colo. a copt cu repeziciune înfricoşetoare — Ce îngrijoraţi au fost, sără­
Colo s’a despicat în două un ste­ credinţa nebună că trăsnetul îmi cuţii, de ei... Ştiu c’au plâns, au
jar măreţ, aici, aproape, o colibă de va despica viaţa, când uite n’am plâns mult.
păstori a prins vâlvătaie, iar noi, ajuns nici măcar la amiaza ei. La — ?
strânşi unul într’altul, ascunşi sub ceeace în ceasuri liniştite mintea-mi — Ce-ai spus?
poala unei tufe de alun, ne rugam era leneşe, acum a alergat până în — N’am spus nimic.
plângând de bunul Dumnezeu: sâ capăt viitorul, ceeace se va întâm­
nu ne părăsească. pla după închiderea mormântului
meu. In inimă m’a săgetat întreba­
...Da, nu putem lăsa singuri co­ rea: ce s’o alege din copiii mei, Întreg satul dormea. La lumina
piii. Copiii ne aşteaptă. dacă pe neaşteptate, fără să spun chibritului, am privit ceasornicul:
Abia ieşim din oraş, şi un nor o vorbă, voiu muri. Vom muri, a- era chiar miezul nopţii. Ferestrele-s
mare şi negru a şi înghiţit nouraşul mândoi. Şi caşi cum şi întrebarea întunecate. Şi ale noastre toate-s
dantelat, de spumă. O clipă, şi dea­ aceasta ar fi sporit mânia lui Dum­ întunecate. Abia puturăm trezi sluj­
supra noastră cerul s’a cernit de nezeu, cerul a tunat şi-a trăznit aşa nica.
doliu. Trumbe de vânt jucau învâr- de groaznic, încât s’a cutremurat şi — Copiii?
tindu-se val-vârtej înaintea noastră: pământul. Caşi cum aşi fi desluşit — Dorm toţi.
mi se părea că zăresc în ele vrăji­ glasul Domnului: Nu crezi în mine Intr’adevăr dormeau toţi, dulce ca •
toarea care zămisleşte furtuna. nepatinciosule vierme pământean? olfăH ată
Zisei: Dar cine-a fost până acum cu tine — N’au fost neliniştiţi?
— Să ne întoarcem. dacă ai tânjit? Cine ţi-a turnat pu­ — Nu. Credeau că n’o să por­
Zise nevasta: tere nouă în suflet, dacă ai slăbit niţi pe-o vreme ca asta. Din mamă
— Şi copiii? în puteri? Ai fi vrednic să te nimi­ isbucni amarul:
— Se vor juca frumuşel în odaia cesc. — Apoi nu suntem noi curat
lor. Ce s’o alege de copii ? Se va găsi nebuni!?
— Nu vor putea adormi de grije, o inimă care să le împrumute din — Nu. Numai aşa ca ceilalţi
dacă nu mergem acasă. căldura ei şi lor o picătură? Nu­ părinţi...
Am strigat căruţaşului: mai o picătură. Numai de-un răsu­
— Mână! flet Să nu le îngheţe inima. Acum
A dat bici. Caii alergau strănu­ îi răsfaţă atâţia, dar atunci?