Page 6 - 1926-39-40
P. 6
Pag. 386 C O S I N 2 E A N A 3—X. 1926
pase de o povară, de un osândit târnat de luntre şi o apleca în acea Mâinile mi le-am prins de două
morţii. Nici sicriul nu îşi iubeşte parte. ,Desfaceţi-l“, răcni nnul. Dar cue ce eşeau din scânduri; nici moar
povara. nu se mişca nimeni. îndată ce îţi tea nu m’a desfăcut de ele.
— Unghiile ni se adâncesc mai întorci privirea de la acei monştri, — Urla ca o fiară furtuna. Cerul
mult în scândură. Pe fiecare poate te vor sfâşia. s’acoperise cu nori negri ca noap
să ne cuprindă leşinul şi atunci ne — Intr’un târziu nenorocitul, prădă tea. Eram singurul viu în guri de
aşteaptă moartea. Corbii pieirei valurilor, muri. N’avea putere în morminte. Acum puteam să-mi în
plutesc de-asupra luntrei. Sufletele braţe să se urce la cei ce i’au a- chid ochii. Puteam să-mi ascund
noastre au eşit din corp şi au luat lungat. Se desfăcu de lemn şi ne pericolul. Ce-mi păsa de hohotul
locul corbilor spurcaţi. îşi aşteaptă urma cu jocul velurilor. Ni se arăta furtunii. Numai aveam lângă mine
prada şi vai celui ce va închide odată, de două ori şi apoi dispăru nici un om, nici un asasin viclean.
v
ochii. Se vor coborî ca fulgerul şi în adâncuri. Cât de plăcută îmi era odihna o-
îi vor seca viaţa. Vai celui ce cli — O, dac’am fi putut să ne în chiior. In odihna lor îşi găsea şi
peşte prea des din ochii. I se în chidem ochii. Era atât de îngrozi sufletul mulţumirea, li strângeam,
tunecă privirea şi numai atât a- tor tot ceia-ce vedeam. Dac’am fi să omor în ei toată lumina, căci în
şteaptă corbii pieirei. putut închide drumul gândurilor. lumină se înălţeau valuri amenin
— Câtă putere e în viaţă! De ce Dacă ne-ar fi acoperit noaptea. Dar ţătoare, morminte pentru* mine. Cât
n’o putem stânge cu o suflare a nu, atunci .ar fi fost mai îngrozitor. de blând era întunericul. Strângeam
dorinţei? De ce nu putem descărca Ne-am fi căutat cu mâini bleste în noaptea binecuvântată fiorul
sicriul de prea multa lui povară? mate, să ne sugrumăm. Ne-am fi morţii. Simţeam respirarea mormân
Valurile s’apropie din nou. Vor să pipăit vecinul spre a-I arunca în tului ca o mângăere. Moartea nu
ne întărâte la omor sau scârbite de apă. Sau am fi stat nemişcaţi, spre mă mai înspăimânta nici în urletul
laşitatea vieţii, vin ca să ne îngh'ţă; a auzi sgomotul celui ce s’apropie valurilor. închideam ochii şi îi po
iar luntrea se depărtează de ţărm. cu gânduri ucigaşe. Şi dacă sim toleam mânia.
Au trecut ceasuri de când trebuia ţeam vre-o mână rece urlam de — Am adormit şi m’am trezit
să-l ajungem. spaimă şi cercam s’o desfacem din mort. Pluteam de-asupra unei scân
— Luntrea începu sâ se umple jurul grumazului. Să-ţi înch'zi ochii, duri. Cuele mi au eşit prin dosul
cu apă. Groapa se desch’se. Sicriul dar atunci te vor înăbuşi aceşti palm-ei. Mă răstignise moartea. Cuele
trebuia să s’adâncească în mormânt. călăi fioroşi. m’au legat de scândură şi mi-au
O clipă crezurăm că ne răsturnăm — Viaţă, cât de monstruos îţi salvat cadavrul. Am fost cel mai
şi apoi iarăşi plutirăm de-asupra este sufletul. Câte fărădelegi eşti fericit dintre toţi. Corpul lor a fost
valurilor. Mai ameţiră doicii văzu în stare să săvârşeşti pentru a-ţi înghiţit de mare şi dat pradă peş
răm că îşi închid ochii. Mâinile le prelungi clipele. Iţi faci din prietini tilor. Mie mi-a rămas cadavrul să-l
erau însă crescute cu lemnul. Abia duşmani, din copil asasin. Dărâmi port poate de-alungul veacurilor.
îi puturăm descleşta să îi aruncăm întreg universul sfintelor legăminte,
în apă. Luntrea se ridica din apă. pentru o fărâmă din vreme. Nebunul se depărtă râzând. Nu
Moartea hrănea viaţa. O moarte de — Furtuna isbucni acum cu vio »departe se juca un grup .de copii.
om lungea clipe de viaţă. Un mon lenţă. Se deslănţuise potopul. Fiara Ii chemă la sine şi Ie zise: „Vreţi
stru flămând se hrănea cu propriul şi-â rupt cuşca de fier şi năvălea să vă povestesc cum am murit?“
său corp. îşi tăia membrele spre asupra victimei. Luntrea fu ridicată Ei îi ascultau hohotind.
a-şi susţine viaţa. de valuri, asvârlită apoi în adâncime De când a stat sub stăpânirea
— începurăm să ne mişcăm. A- şi când s’a ridicat a doua oră pe fiorului morţii se crede mort. Ne
runcarăm apa din luntre. Cu cât coama valului, n’am mai rămas de bunia îi şopteşte că e un cadavru.
însă îi scădea povara cu atât creş cât singur. Şi într’adevăr e un mort, căci ne^
tea mânia valurilor. Era zadarnică — M’am culcat pe fundul luntrei. bunia e moartea sufletului.
orice luptă. Dac’am mai putea goli
luntrea de vre-o câţi-va?
Femeile sunt cele mai slabe. Una _ DIN FLORI ALBE*
n
e abia copilă. Dac’am scăpa de a- TALC
ceasta. Gândul acesta f utura în
rânjetul tuturor bărbaţilor. Intr’o Ai tresărit uşor de-un gând fugar
clipă de nebăgare de seamă o arun Ori eu am tresărit, ca jarul viu,
carăm în apă. începu să se lupte Şi fără să fi vrut, fără să ştiu,
cu valurile şi încercă s’ajungâ barca. Am aşteptat tu să tresari?
Unul s’apropie de bord şi cercă
s’o ţină departe. Femeea rămasă îl Prin geam privim salcâmii ce se ’ndoaie
rostogoli însă şi pe el în apă. Elastic pe un fond întunecat:
— Mai eram şase. Acum nu mai Furtuna nu ’ntre noi a ’mpraştiat
îndrăsneam să ne mişcăm din loc. Fuioare lungi de chiote şi ploaie?
Ne cunoşteam prefăcătoria şi rău
tatea. Pe-aproape, peste cerul învrăjbit,
— Bărbatul aruncat din luntre — Sbor alb — a fulgerat un porumbel,
se ţinea după noi. Odată ajunse şi Tâlc luminos tu ai cules din el,
se prinse de bord. Nimeni nu în Ori numai gândul meu a tresărit?...
cerca să-i desfacă mâinile. Ceilalţi
puteau să-l arunce după el. Era a TEOFIL BUGNARIU
