Page 7 - 1926-39-40
P. 7
3—X. 1926 C O S I N Z E A N A - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - Pag. 387
Poteca înflorită C H E M A R E
„POETULUI“
de OCTAVIAN VOROBCHIEVICI
O, vino, dar de-fi înţelegi menirea!
Făceam pe atunci pictura la
München. Şi ca orice artist, aveam De ce ne scrii ? Ce vrei să mai spui, oare ?
şi eu mica mea idilă. O chema Kati.
Avea şaptesprezece ani şi era blondă Ce bine-aduci gigantelor popoare ?
ca un bulgăre de aur.
Locuiam ia părinţii ei. Cum mă Vrei să porneşti — ca toţi — pe-acelaş drum
vedea că-mi aşezam şevaletul în
grădina casei, alerga lângă mine şi Şi să ne-arăţi cum este omenirea?...
trântindu-se în iarbă îşi rezema ca Zădărnici — Omul nu va fi mai bun.
pul în mâini şi ochü ei albaştri ur
măreau pe pânză înch garea vieţii — Ci tu, înalţă-te mai sus de ei,
din vopsele şi lovituri de pensulă.
Ad sea, când voiam să lucrez afară Prin glasul tău st iuţeşte-ne zidirea
din oraş, Kati îmi tăia drumul cu Şi oamenii tu fă-i să fie zei.
făptura ei acopeiită în volănaşe
albe:
— Merg şi eu. Cântând cu dor pământul plin de rouă, —
— Hai. Crează-ne vieţi şi-o lume noauă,
*
* • Şi ’n ideal ne-arată fericirea!
Ne întorceam odată de pe câmp. L. PLĂPCEANU
Era în acea b ândă jumătate de oră
ce urmează asfinţitului. Cobcram pe
o potecă deasupra căreia se împreu
nau într’o gingaşe boltă ramurile
cireşilor înfloriţi. Un stol de ani se împrăştiaseră — Ce cauţi în München?
— Aşi vrea să ţi spun ceva — — Mie drag şi nu pot trece pe
ciripi Kati, privindu-mă pe furiş. în gol. lângă el fără să nu mă opresc.
Intr’o primăvară, reveam din apus,
— Şi eu aşi vrea să-ţi spun. spre ţară. Un gând senin mă în — Dar tu ce faci?
— Te ascult. demna să revăd poteca de demult — M'-a adus ieri barz -ţe.
— începe tu. — Bravo! Să-ţi trâ Eşti
— Ba tu. Am ajuns în Mttnchen-ul amintiri
lor într'o dimineaţă veselă şi du- deci căsătorit?
Amândoi aveam acelaşi lucru de pace m’am aranjat la hotel, am — Mulţumesc. De un aii; cu
spus, dupăcum pe amândoi ne în- luat-o spre câmpul pe care hoină Kati. Cred că ţi-o aminteşti.
vălueau aceleaşi ramuri înflorite, risem odinioară. Am căutat însă — Cu Kati?... exclamai eu!
aceiaşi violetă lumină de amurg, — E o fată admirabilă! Suntem
degeaba poteca înflorită. In locul
acelaşi parfum de flori de cireşi. grădinilor cu garduri rustice şi cu amândoi aşa de fericiţi ! Şi copilul
— Curaj Kati. Unu... doi... trei... drumuri nepietruite, se zidiseră car e atât de drăguţ I Vino să-l vezi.
— Nu, nu, mi-e ruşine.
tiere bogate, cu strade largi şi — Nu, acum mi-e peste putinţă..
— De mine? U.te, intrăm acum drepte. — Te aştept atunci mâine. Strada...
în oraş şi acolo n’o să mai putem Mă oprisem pe un trotuar şi pri Ai putea să faci şi o pânză după
vorbi aşa de bine... — îşi ridică veam trist în gol, când de odată micul meu Caro!.
spre mine ochii limpezi, fugărindu-i simţii pe umăr un braţ puternic. *
apoi ruşinoşi pe marginea drumuluL — Tu aici ? * *
Dar privirea aceia de o clipă îi des- — Caiol I — Era fiul unui băt Ch'ar în seara aceia mi-am ur
văluea inima în care viaţa se stre rân prieten al fostei mele gazde. mat drumul spre ţară.
curase timidă, pentru prima oară.
— Tu ştii ce vreau să-ţi spun
— mă mustra ea, cu ochii aproape
în lacrămi.
— Dar de unde vrei să ştiu?
— Ei bine, una... două... tr... nu,
nu, nu pot! — Şi-şi acoperi faţa
cu palmele.
Am eşit de sub bolta florilor albe,
am ajuns în drumul mare şi am
intrat în oraş.
