Page 6 - 1905-9

190 LUCEAFĂRUL Nrul 9, 1905.

este oda luî I o a n E l i a d e Rădulescu «La z i l e i 1 0 N o e m v r i e 1859 prima seculară
î n c o r o n a r e a b u s t u l u i l u i Fr. Schiller», a n a ş t e r e l l u i F r . v . S c h i l l e r » , despre
sau, cum i se zise mal tîrziu, prescurtat, oda care se afirmă că a «luminat şi a anoblat şi a
la Schiller. Ea s’a publiaat la 5 Noemvrie şi-a entusiasmat pe contemporani şi posteritatea din­
fost tradusă şi ’n nemţeşte de R. Neumeister. colo de marginile patriei sale». Broşura cuprinde
Decît în oda aceasta nu-î vorba numai de şi traducerea «veteranului»: Credinzza. Arde­
Schiller, ci de Schiller şi Eliade. 1 ) Dintre cele­ lenii cetiră traducerea în F o a i a p e n t r u
lalte manifestări româneşti dela acest prilej m i n t e , care a reprodus-o.
amintesc numai pe cele mai însemnate. Serbă- în resumat, serbarea dela 1859 răspîndi şi
torirea geniului german de cătră Români a găsit, la noi multe idei schilleriane; literaţii noştri,
mirare! şi duşmani. Teama de politica germană, aşa cum şi atîţl cîţl eraţi şi-au făcut atunci
de pangermanism i-a trezit pe-aceştî adversari datoria.
cu educaţie literară nedesăvîrşită. Ziarele se­ Serbarea dela 1859 n’a fost un vînt trecător:
rioase, ca «Steaua Dunării» (M. Cogălniceanu C. A. Rosetli şi amicii săi simţiseră că Schiller,
şi amicii lui), «Dîmboviţa» (D. Bolintineanu), ale cărui frumseţî le apreciau, poate avea şi o
«Românul» (C. A. Rosetti) au primit serbarea înrîurire politică. Amicul Winterhalder trebui să
cu entusiasm. Fireşte, politica avu şi ea o parte traducă îndată şi pe Don Carlos; la începutul
la acest entusiasm. La teatru se dase o repre­ anului 1860 Don Carlos era pus în repetiţie,
zentaţie festivă (30 Oct. — 11 Nov.): corul în 9 Februarie. Bucureşteniî-1 văzură pe scena
cîntase Imn la bucurie, artistul Dimitriade decla­ teatrului naţional. Un spectator imparţial, poetul
mase Garantza sau Damon şi Phintias; Teii G. Baronzi, care credea că nici actorii, nici
se jucase actul al doilea, din Intrigă şi amor, publicul nu-1 vor înţelege pe Don Carlos, ne-a
actul final. Pe Luisa o juca M. Flehtenmacher, spus că piesa nu s’a jucat bine. Tot prin Ian.
actriţă şi scriitoare; Millo şi C. Caragiali avură 1860 apăru şi Părăsitul, despre care am amintit.
roluri în Teii, care s’a dat şi în 16 şi 18 Nov., Tot Winterhalder publica, tot pe-atuncl, studii
după traducerea lui W i n t e r h a I d e r. Schiller, dramaturgice, în cari Schiller era citat cu în­
traducătorul şi actorii au fost lăudaţi mult crederea ce i se cuvine. Deci Winterhalder este
atunci: Schiller era un «geniu gigantic», un în acest timp 1859—1860 schillerianul cel mal
Sophocle modern ; traducătorul avea pricepere activ. Dintre ceilalţi admiratori al lui Schiller
pentru «cap d’operile» lui Schiller (ca să des- sînt de pomenit G. A s a c h i , care tipăreşte în
mintă involuntar laudele prea mari, Winterhalder 1861 Imparzzala pămentului; apoi C o n s t a n ­
nu traduse în acelaş an un alt cap d’opere, ci t i n A . C r e t z u l e s c u , care era încîntat de
Părăsitul, binişor, dar cu greşeli de limbă, în puterea raselor germanice; în S o m m a r i u
tot cazul fără eleganţă); Millo escelă în primul a l H i s t o r i e î u n i v e r s a l e a c u l t u r e l ,
rol, C. Caragiali jucă «ca un tînăr de 20 ani». 1863, carte lăudată de D. Hăjdău încă şi în
Avînd în vedere că «publicul nostru, care cu­ Revista nouă, Cretzulescu spunea că Schiller a
noaşte limba bogată şi frumoasă a luî Schiller fost capul şcoalei româneşti şi că popularitatea
şi Goethe este foarte restrîns», cum scria Ro­ luî la l i b e r a l i este datorită «protestaţiunilor
mânul, trebue să consimţim, că serbarea aceasta, vehemente contra ordinului social actual»: dările
cu traducerile şi reprezentările ce-au urmat-o, de seamă dela 1859—1860 îl vor fi sunat, luît
au spălat pe deplin ruşinea, cu care era să se Creţulescu, încă în urechi; în sfîrşit mai este
’ncarce literaţii anti-germanî. Sublimul Schiller de amintit şi A l e x a n d r u P e l i m o n , a
n’a scăpat totuşi de un mic serviciu ce-a trebuit cărui Afandătorul găsi Ioc şi în Lepturarul lui
să-l facă opoziţiei politice: duhurile mici ale Pumnul, fără a se aminti câ-I de Schiller. Pe­
timpului îl exploatau în folosul mişcării libe­ limon a mal tradus la 1864 Imaginea invelitâ
rale, anti-cuziste. Şi un oarecare poet, despre de la Sais, iar mai tîrziu După victorie (Das
care lumea de azi abia mal ştie că a trăit, Siegesfest) şi Hero şi Leandru. Dacă n’a spus
Aricescu se întreba, în Reforma, într’o lungă că sînt din Schiller, cauza este, de bună samă,
dare de seamă: «E destul oare a aplauda fapta că presupunea că lumea ştie aceasta; iar dacă
eroică? Aplausele şi lacrimile nu ridică un odată i-a adaos şi versuri, cari lipsesc din
popor din căderea în umilirea lui. Să imităm Schiller, nu trebue să ne supărăm azi de
faptele eroilor, ca Brutus şi Teii» — adecă să pelimonisarea aceasta : nici atunci lumea nu-1 lua
omorîm pe Cesar, să omorîm pe Gessler... pe Pelimon atît de ’n serios, cum se lua el.
La Iaşi nu s’a auzit voibe de-acestea. Acolo Dar, deodată cu Pelimon, ale cărui Flori etc.
vechiul sfetnic al Domnilor, aga G. Asachi apar la 1864, apare în Iaşi, tot la 1864 Moartea
publică o modestă broşurică «în a m i n t i r e a lui Wallenstein t r a d u s ă d e E. M.; era
dşoara E m i l i a M a i o r e s c u . Acesta este
>) Ca traducător Eliade l-a respectat mal puţin pe întîiul semn al unei vremi bune pentru cultul
Schiller. Cavalerul Tossenburg nu-i reuşit de loc. lui Schiller.