Page 13 - 1905-20

398 LUCEAFĂRUL Nrul 20, 1905.
baronaşiî îngîmfaţî, obraznici, împinşi la orice — Sandă! Uite ce-î, răspunse repede şi cam
de forţa banului. mînioasă lelea Nuţa. Io, cum ştii, mi-am tras
Rînd pe rînd se perdeau iluziile băiatului dela gură de i-am dat lui de l-am ţinut în
nostru. — Visurile lui de odinioară i se înfă­ şcolile cele mari; de ce să nu-i zici şi tu o ţîr
ţişau acum cu totul sub altă formă, săracă, de domn, cum zici la un dascăl, ori la un no-
umilă, mincinoasă şi nedreaptă. Nu erau ăştia tareş, că destui bani am bănit cu el!
mlădiţele sănătoase ale unei viitoare generaţii, — A poi ce ştim noi, lele Nuţă, ia acolea ca
r
mulţi dintre ei prea copii, prea necopţi, pentru o muie e proastă, zic şi io cum mă pricep, da
a înţelege rostul unei şcoli înalte, şi nici baro- te ’ntre^am, dacă a venit dumnealui, c’aveam
naşii nu erau decît nişte măşti spoite fără teamă nişte Irrtiî şi-mi venia peste ntînă să mă mai
de ruşine, fără prejudiţiî, pentru care şcoala duc la notarăşul ăsta să mi le citiască,
era un motiv de a pierde negenaţi nopţile prin c’aşa-i un om de uricios şi la domnu îmi venia
cafenele şi zilele dormind, şi pentru care totuşi, mai de-adreptul!
la o distanţă oarecare de timp, erau atîrnşte — Hai, vai de mine, Sandă, că nu-i hîrtie ’n
destinele unei ţări întregi şi ale atîtor popoare. lumea asta sa n’o descebâluiască, că nu ştii tu
Iar cînd, la esamen, toate aceste mutre i-o cîtu-î de ’nvăţat şi, Doamne, ce mat are de
luau înainte, măguliţi chiar de profesorii lor, cu cărţi şi toate minunile cîte-s în lumea asta le
cîte-o vorbă atrăgătoare şi întrebări, cari între- ştie."
giau răspunsul, bietul băiat a văzut numai Şi s’a dus femeia, ca omul cu necazuri, de
atuncia cît de rea şi meschină e omenirea, şi-a scormonit hîrtiile, ba le-a luat toate să-t
cînd atîtea nedreptăţi trec neîmpedecate tocmai spuie „domnu", care o fi ai cu locul din Dum­
în templul unde se propune dreptatea. bravă, că zice că-î cu sarcină şi vrea să-l
Atunci îiveniau în minte snoavele bătrîniî, „un vîndâ legea.
popă, dragu mâinii, trăeşti pentru tine şi pentru „Bună ziua, Domnule ... bine-ai venit să­
satul tăîi“ şi inima i se înduioşia caşi cînd i-ar fi nătos ... da am vorbit cu maică-ta, c’aveam
zburat o fericire. nişte hîrtiî să faci bine să mi le citeşti o ţîră
Dar era prea tîrziu. A început-o, trebuia s’o şi să-mi cauţi care-i cu hiba, cu locul din Dum­
sfîrşiască, dacă nu voia să ajungă pe gura lumii bravă."
rele şi bîrfitoare. Lelea Nuţă era mai mîndră .decît ori cînd. De
Şi după ce trecuse anul, un dor nespus îl cu­ acum înainte i-s’a deschis casa. Are să vie
prinse de casă, de mamă, de neamuri, pînă şi lumea, satul întreg şi din alte sate Ia fecio­
dealurile şi pomii neînsufleţiţi îi îndrăgise şi vru rul ei cu cîrcăli, cu treburi, pe cînd Dragu
să-î vază. Şi pe cînd în depărtări i se părea, că arunca supărat ochii pe un teanc de hîrtiî afu­
trenul merge prea încet, cu mult, prea mult mai mate şi rupte, pe care Sanda i le desfăcuse
încet decît gîndul lui, care ocolia mereu hotarul dintr’o năframă.
locului unde se născuse, pe atunci, cînd a ajuns A luat una, a desfăcut-o, a., întors-o pe-o faţă
în aceste locuri. îi treceaO prea iute pe dinainte şi pe alta, dispăruse ori-ce urmă de slovă, dar
păraiele şi colinele colindate în copilărie după se vedeau bine scursorile de funingine, ce alu­
iederă şi după afine şi pădurile înăbuşite de frun­ necaţi pe poliţa unde stătuseră hîrtiile. — Ce­
ziş des, de unde eşia aşa de curat sunetul de clo­ lelalte iar aşa. — Ce s’aleagă din ele?... Ori
pot, cînd mergea cu boii. — La gară mama, cu cît de puţin s’ar fi priceput în ale legei, ar fi
zimbetul pe buze şi o bucurie cum numai o mamă putut poate, după cîtă carte ştia, să-i spuie o
o poate avea cînd îşi vede feciorul după un an vorbă lelii Sanda, dar fumăria de pe hîrtie nu-i
de zile, n’a putut să-şi înăbuşiască inima să nu lăsa să ’nţeleagă nimic.
zică încă de cînd l-a zărit pe fereastra vagonului Le-a mai întors, le-a mai sucit! Degeaba!
„Domnu mantii şi ’nvăţatu mantii!" Şi ca să se scape de ele:
Iar dealungul satului oameniî-şi luau pălăria „Apoi, lele Sandă, cu hîrtiile astea par’că
şi boresele se ridicau de pe prispa caselor, şi ţi-aî înfundat horneaţa, că-s numai funingine.
lelea Nuţă le respundea cu mîndrie: „Foarte Eu cu dragă inimă ... dar. .. mi-e greu s’aleg
mulţumim Dvoastră!“ pe ceia ce-ţî trebue d-tale!
* — Apoi nu-i nici un bai de ea, Domnule !
Lelea Nuţă de neamul ei era o muiere harnică răspunse Sanda, mai mult veselă decît abătută ;
şi cam trăgea a domnie, căci era neam de popă, o veselie produsă de răutatea inimeî. Nu-i nici
de aceea a şi ţinut să-şi facă fecioru ăsta domn. un bai de aia, m’oi duce la notareşu, el tre­
De cînd i-a venit dela işcolile ale mari, umbla buie să ştie, că deaia-î notareş."
numai în haine de Duminecă şi sta de vorbă cu Şi s’a dus la notareşul. Ei, dar pînă la no­
toată lumea. tarăşul cîtă lume nu-i pe uliţă, cîte babe nu
„Ţi-a venit fecioru, lele Nuţă ! — îi zice într’o aşteaptă să-şi prenteniască cîlţii ce-i smulge
zi Sanda. din caier şi-i tot frămîntă ’n gură pînă n’a­