Page 12 - 1908-21
P. 12

508                        LUCEAFĂRUL                  Nrul 21. 1908
           ţinuturi,  s’a  bătut  cu  „pământezu",  cu  „bur-   la  pământez...  Şi  numai  ce  ne  pomenim,  mă,
           cuşu“,  odată  fusese  şi  prezărit  printr’un  picior.   că  ne  atacă  inimicii  şi  cât  ai  bate  ’n  palme
            Şi  nicicând  nu  şi-a  pierdut  voia.  Numai  în   ne  fură  toţi  boii  dela  companie...  Hei,  să  fi
           vârtejul primejdiilor i se răveneâ sufletul...  văzut  voi  atunci  pe  domnu  căpitan!  Eră
             Ş’apoi  a  venit  acasă.  Ce  odor  de  fetişcană   negru  de  supărat,  mă,  mai  negru  ca  sumanu
           mai   eră  pe-atunci   baba  asta  Firoana!...   ăsta  de  pe  mine...  Hm...  Şi  mie-mi  eră
           Ş’apoi  au  avut  copii,  i-au  năpustit  neajun­  jale  de  domnu  căpitan,  c’a  fost  un  om  bun
           surile.  Pânea  ce-o  mâncâ  eră  străbătută  de   totdeauna,  Dumnezău  îi  dee  sănătate  de  mai
           sudorile  muncii  necontenite.  Truda  şi  zoala   trăieşte...  Şi  mă  iau  eu,  mă,  şi-mi  acăţ  puşca
           îi  mistuiră  puterile  şi  pofta  de  trăit.  Oboseala   pe  umăr  şi  mă  duc,  bre,  mă  duc  până  ce  dau
           îl  prididea  tot  mai  dinadins.  Seara,  toropit   de  vrăşmaşi  într’o  poiană.  Da  erau  mulţi,
           de  greutatea  nevoilor,  de  multeori  se  schin-   mă...  erau  ca  vre-o  cinci  sute.  Nu  zic  eu
           gineâ...  urlă  sub  cruzimea  vieţii.  Fiecare   nimica,  numai  mă  pun  frumuşel  şi  m’ascund
           an,  fieştecare  zi  trăgea  câte  o  brazdă  două   dup’o  tufă.  Şi  ’ncep  a  puşcă,  băiete,  şi  puşc,
           pe faţa lui Codrea...             şi  puşc,  şi  puşc...  Ş’odată  numai  ce  văd,
             Dar  au  trecut  toate  repede  ca-şi-cum  trece   mă,  că  se  sparie  inimicii  şi  mi-ţi-o  apucă
           povoiul.  Copiii  şi-au  căpătat  aripi,  s’au  dus   la  fugă,  mă,  de  se  hurducă  pământul  sub
           care  ’ncătrău,  şi  Codrea  iar  a  rămas  singur   picioarele  lor...  D’apoi  bucuria  lui  domnu
           cu baba.                          căpitan  când  şi-a  văzut  iară  boii!  Mă!  Eră
             Puterile  îi  erau  acuma  strivite  de  crâncenia   cât  p’aci  să  mă  înghiţească  de  voios...  Şi
           vremurilor.  Mintea  începea  a-i  sburdâ  copi­  dintru  cât  îşi  şi  descinge  coarda')  şi  mi-o
           lăreşte...  Uitase  multe  din  cele  păţite.  Numele   dă  mie.  „Na,  Costane!  zice.  De-acu  ’nainte
           tovarăşilor  din  cătănie,  a  oraşelor,  a  mai   tu   eşti   compani-comandant!“...   Aşa,   zău,
           marilor  i  s’au  spălăcit,  i  s’au  şters  din  creeri.   mă... Ia-vezi aşa, dragii badii!...“
           Unele  visuri  par’că  le-a  trăit  aevea,  unele   O  clipă  parcă-i  alt  om.  O  undă  de  lumină
           întâmplări  trăite  par’că  numai  le-a  visat.   senină  pluteşte  pe  faţa  brăzdată.  Se  uită
           Timpul  încurcă  firele  amintirilor  şi  le  învâl-   împrejur  şi-şi  întinde  fălos  ciolanele  muncite...
           toreşte după placul său.          Dar  deodată  tresare  îmbăimăcit,  ca  zguduit
             Azi,  Codrea  nu-şi  mai  aduce  aminte  să  fi   dintr’un  vis.  Se  netezeşte  cu  palmele  peste
           fost  dobaş.  Nu,  nici  vorbă!  Granadir  a  fost,   frunte  ca-şi-când  ar  vrea  să  împrăştie  de
           ori  călăreţ,  dar  totuşi  par’că  granadir.  Şi  cât   acolo  nişte  gânduri  posomorâte.  Un  văl
           de  mult  ţinea  el  la  cătănie!  Acolo  şi-a  pră­  întunecos  de  tristeţă  joacă  înaintea  ochilor
           pădit  floarea  vieţii,  acolo  a  dus  un  traiu   lui...  Bagseaniă  îi  vin  în  minte  ficiorii  şi
           mai  fără  griji,  mai  uşurel...  O  căldură  priin-   i-e ruşine.
           cioasă  îl  copleşeşte  când  se  gândeşte  la   Şapte  ficiori  avuse  Codrea,  ca  şapte  feţi-
           vremurile  acelea.  închipuirea  sboară  vioiu,   frumoşi.  Şi  toţi  şapte  l-au  făcut  de  ruşine,
           grămădeşte  întâmplări  poznaşe,  răscoleşte  şi   toţi  şapte  i-au  fugit  din  cătănie,  parc’a  fost
           amestecă  lucruri  nemai  auzite.  Nici  stavilile   făcătură.  Să  fi  fost  oricât  de  prăpădiţi,  oricât
           timpului,  nici  prăpăstiile  mărginirei  nu  o  pot   de  beciznici,  numai  asta  să  nu  i-o  fi  ticluit.
           opăci în avântul năpraznic...     Ce-i  plăteşte  lui  c’au  fost  harnici,  agonisitori,
             „Hm...   Mă...   Ce   ştiţi   voi?...   Eu   când   că  s’au  aşezat  bine,  că  şi-au  căpătat  neveste
            am  fost  cătană,  mă!...  Aceea  eră  cătănie,   şi  frumoase  şi  chipoase!  L-au  făcut  de  râs,
           nu ca azi...“                     l-au  făcut  de  comedie  la  lume  fugind  din  că­
             O  umbră  de  surâs  batjocoritor  se  leagănă   tănie.  Şi  pentru  asta  lui  Codrea  îi  erau  urâţi,
           pe  buzele  supte.  Bulbii  ochilor  năvălesc   ca-şi-când nici n’ar fi fost odraslele lui.
           înafară.  Obrajii  se  rumenesc  în  pripă.  Şi   în  sfârşit  mai  avea  unul,  pe  Ionică.  Acesta
           sumeţ, cu glas trufaş, înălţat, povesteşte:  eră  mezinul.  Şi  fusese  băiat  bun.  îi  plăceau
             „Eram  odată,  mă,  cu  domnu  căpitan  al   poveştile cătăneşti. Ascultă totdeauna cu ochi
           nost...   cu   domnu   căpitan   Carlup...   Aşa,
            aşa,  Carlup  îl  chiemâ...  Eram  în  lagăr,  mă,  ') Sabia.
   7   8   9   10   11   12   13   14   15   16   17