Page 5 - 1909-06
P. 5
Nrul 6, 1909. LUCEAFĂRUL 125
gând ca o babă, ţi-am spus: fii bărbat, Dinule, turburătoare de suflet. Pe marginea drumului
şi nu te pierde cu firea pentru o desmăţată. buruienile păreau nişte sorcove de diamant,
Aşa am pătimit şi eu şi nu m’am prăpădit. între cer şi pământ, de jur împrejurul celor
Am zvârlit în foc tot ce nii-o putea reaminti doi prietini se aşezase ceva rece, ,alb, inpal-
şi iată-mă azi om în toată firea. închide ochii pabil, de nepătruns, ceva ce nu se puteâ
şi svârle şi tu în foc tot ce ţi-a rămas dela numi şi ei se întrebau uneori de nu e numai
ea. Tu n’ai vrut s’asculţi vorbele mele. Te las! o părere a lor. Aveau impresia că la zece
— Stăi! — zise Rogoz. Stai şi mă ascultă. paşi de ei se sfârşeşte pământul şi se mirau
Ce să te ascult? Tu nu eşti om. cum de mai puteau înaintâ... Păreau doi
— Nu pot! Nu pot! —scânci Rogoz. Ştii naufragiaţi ce înnoată din toate puterile spre
boala mea de inimă. a ajunge corabia ce abia se mai zăreâ. Rarii
Celalalt se opri cutremurat de un fior ne drumeţi cu cari se întâlneau răsăreau ca din
înţeles. Nu eră milă ceeace simţea el în cli ceaţă la câţiva paşi de ei şi se perdeau foarte
pele acelea. Era o furie de fiară împotriva repede ca nişte momâi albe în A l b u l ne
aceleia pentru care prietenul lui scânceâ ca mărginit ...
un copil. Uite-o urmă de vulpe! — zise într’un
Zi mai bine că nu vrei. Fă cum ştii. Şi târziu Temelie. Uite şi una de lup.
eu voi avea grijă să dau de ştire Liliei tale Şi arendaşul Poenarilor chiui vizitiului să
că tu o boceşti şi astăzi. oprească...
Ah! Ce crud eră acest Temelie! Vorbele II.
lui pătrundeau adânc în sufletul lui Rogoz, Pe la sfârşitul lui M a i u . . . Arendaşul Răs-
turburându-1. Dar ce spunea el, eră drept: crucei se duceâ la Poenari...
fotografia aceea trebuia svârlită neapărat în Răscolit de roţi, praful drumului curgeâ de
foc. De multeori cercase bietul Rogoz să se pe ele ca o cenuşă, se înălţă câtva timp în
scape de ea. Dar cum punea mâna pe ea, văzduh şi se lăsă apoi la pământ, prăfuind
se simţea străbătut ca de un fior de foc şi şi mai mult buruienile ce înăbuşau sub pul
se pomenea plângând şi întrebând-o: „eşti berea de pe ele. Eră atâta arşiţă pe lanuri
fericită, Lilio? Spune?" că frunzele porumbului se răsuciseră ca ţi
— Nu pot! Nu pot! repetă el. Sunt un gările, iar celelalte sămănături păreau că se
mişel, frate lancule. Scapă-mă tu! sbat de moarte.
Celalalt surâse a milă, luă fotografia de pe Vizitiul întoarse capul şi zise:
biurou, trecu pe lângă Rogoz, scrâşnind din Nu se poate să nu ne plouă până di-
dinţi, îngenunchie la gura sobei, trase jar seară, că prea arde soarele.
mult în faţă şi aruncă pe acest rug chipul Dinu Rogoz răspunse:
femeiei necredincioase. Flăcările îl prelinseră, — Unde dă Dumnezeu!
îl învăluiră, îl mistuiră în câteva clipe. Iar Şi se cufundă iar în gânduri...
celalalt, cu faţa acoperită cu palmele, suspină: Primăvară adevărată nu fusese în anul acela.
Auzi cum pârâie mititica! Chiar de pe la sfârşitul lui Martie au început
călduri ca ’n toiul verii. Aprilie şi jumătate
Ce albă eră ziua anului nou! Cei doi prie din Mai trecuseră fără a scutură norii pe
tini porniră să facă o plimbare cu sania. ogoarele însetate. Abia pe la Sf. Constantin
Dinspre ziuă se lăsase ceaţă şi această ceaţă o bură de ploaie înmui£ puţin pulberea ce
îngheţase pe crengile pomilor ca un mărgean acoperise totul. Semănăturile se topeau vă
de argint, înbâcsise văzduhul ca o vată, în zând cu ochii. Pe alocuri grânele se întor
ghiţise orizonturile. Totul eră alb: şi cer şi ceau. Apele secaseră, iarba, rară, se pârlise
pământ şi văzduh. La întoarcere cei doi aren ca de pârjol, oamenii erau negri Ia faţă, vi
daşi coborîră din sanie şi spuseră vizitiului tele mureau pe unde cădeau. Arareori câte-un
să mâie înaintea lor. Iar ei aşteptară până strigăt de copil treceâ prin văzduh ca o che
se înnecă sania în pustiul cel alb şi porniră mare din alte vremi. întins pe iarba prăfuită
pe jos în urma ei. Eră o linişte ciudată şi din grădină, Dinu Rogoz se uită cu băgare
l*
