Page 6 - 1909-06

126 LUCEAfiRTJL Nrul 6, 1909.
de seamă la musculiţele ce sfârâiau ca o Când să intre innăuntru, ploaia începu a
apă în fierbere, la bondarii înzăuaţi în chiu- răpăi.
rase arămii, la fluturii coloraţi cari se legănau Aha-aha!—zise Temelie. Dă, Doamne, dă!
uşori prin aer, ca purtaţi de mâni nevăzute, Ai văzut? întrebă Rogoz. Eu ţi-am
şi se gândea că toate acele mici vietăţi se adus ploaia. Oare pe la mine să plouă?
sbuciumă şi ele pentru a trăi. Alteori desnă- Iancu Temelie răspunse:
dejdea îl fură ca o apă repede şi atunci ră­ Nu se vede de aici dar cred că-i trage
tăcea toată ziua pe câmp, fără nici o dorinţă, şi pe acolo ca şi pe aici.
fără nici o voinţă şi se întorcea seara acasă, în casă trebuiră să aprindă lumina căci
cu o mare durere în şale şi cu o scoabă în nu se vedea de loc. Şi Dinu Rogoz trebui
ceafă. Vremea câştiului se apropia, scaden­ să mâie la Poenari căci apa curgea gârlă.
ţele poliţelor sburau par’că spre el, recoltele
îi erau „compromise 1 * cu totul, inima îl chinuiâ. A doua zi, pe o vreme minunată, Dinu
E greu să reîncepi viaţa. Arendaşul Răs­ Rogoz porni spre Răscrucea. Pe frunzele po­
crucii îşi simţeâ sufletul slab, ca şi cum tre­ milor picăturile de apă licăriau ca nişte dia­
cutul lui, prăbuşindu-se, îngropase sub dărâ­ mante şi pământii ’ntreg mirosiâ de te ’inbătâ.
măturile lui, toată nădejdea şi tot curajul l u i . . . Prin tufişuri ciripiau păsărele gureşe, iar cio­
Şi, în aceste vremuri de desnădejde, el alergă cârliile slăveau soarele. Eră o zi de reînviere,
întins la fratele lui din Poenari... o zi în care totul părea primenit: şi firea şi
Iancu Temelie eră acasă şi-l întâmpină cu sufletele oamenilor. Spălate de pulberea groasă
vorbele: de pe ele, florile câmpului sorbeau lumina
— De nu veniai tu azi la mine, veniam vie şi aerul răcorit şi curat.
eu mâne la tine. Te-a plouat? Legănat de trăsură, desmierdat de lumina
— De loc! dulce a dimineţii, aromit de mirosul câmpului,
— Nici pe mine. Eu am întors tot grâul Dinu Rogoz închisese ochii şi umflase nările.
şi am sămănat meiu. Mintea lui croia din nou la planuri. Din când
Se înnorase şi văzduhul părea un cuptor în când deschidea ochii şi se uita numai
încălzit. Cei doi prietini se duseră în chioşcul printre gene. Atunci toate culorile îi jucau
din faţa casei, îmbrăcat în hameiu sălbatec. pe dinainte... Un vis îi eră cel mai drag şi
Stăteau acolo amândoi şi vorbeau de-ale câm­ pe acesta îl desmierdâ el mai mult. S’ajungă
pului. Un gândac căzu pe spate pe masa lor să aibă automobilul Iui! Când i s’ar urî la
şi se căsneâ să se aşeze pe pântece. Ei păreau ţară, ar pleca: la Bucureşti, la Ploeşti, la
a nu-l băgă de seamă, dar când mica vie­ Predeal, ori unde-ar dori. Şi cine ştie? Poate
tate ajunse până la marginea mesei şi eră că într’una din călătoriile lui, ar întâlni pe
gata să cadă jos, amândoi întinseră mânile Lilia. Ar fi cea mai frumoasă răsbunare. Când
deodată spre a-1 prinde şi Temelie zise râzând: ar vedea-o, ar lăsă automobilul mai încet şi
Stai, mă prostule, că dai bâca! ar salutâ-o. Da, da! Ar salutâ-o! Un salut
în acelaş timp o gură de vânt trecu prin foarte discret de altfel şi foarte sarcastic,
frunzişul chioşcului, speriind găinile, făcân- un surâs pe care şi-l studiase chiar la oglindă...
du-i să ridice capetele. Şi apoi ar da iuţeală automobilului, pe când
Ce zici ? ea ar întoarce de bună seamă capii ’n urma
— Nu cred! lui şi nu va vedea decât un nor de praf...
Şi nu mult după aceea un fulger le luă la, te uită, boierule!
vederile şi tunetul răsbubui chiar deasupra Ce-i ? întrebă Rogoz tresărind.
capetelor lor. Văzduhul se întunecase grozav — Numai până aci a plouat!
şi părea încins de căldură. întunerecul se Arendaşul Răscrucii înălbi şi sări drept în
făcu atât de greu că cei doi prietini se ui­ picioare:
tară nedumeriţi unul spre altul. — Opreşte!
Par’că-i sfârşitul lumii! zise Temelie. Ploaia venise în adevăr numai până acolo.
Haidem în casă. O linie aproape dreaptă despărţiâ ţarina plou­