Page 4 - 1909-12

264 I.UCKAKĂRUL Nrul 12, 1909
vedea că-i o biată de „epistolie", din care — Eu, vezi bine.
au mai rămas cinci-şase foi. Iar dac’ o punea Şi ce fac oamenii aceia?
pe Nica să cetească, fata, surizând cu mul- — Le-am destupat două bnţi de şpir, şi
ţămire, începeâ să spună dintr’un răsuflet, beau fără de plată, beau aşa să-şi stâmpere
privind în carte ţintă la un şir, toate rugă­ setea.
ciunile câte le ştia. Atunci morarul a plecat în grabă să se
Iar dacă vr’unul cercă sâ-i arete că-i alt­ pună în rând cu oamenii să bee. Dar n’a
ceva scris în carte, dacă începeâ să cetească apucat să bee, că apa l-a atras ca şi când
de „piatra care a căzut din cer“, Nica se ar fi avut braţe, l-atras în adânc, şi ’n noaptea
măniâ şi-i zmulgeâ foile din mână: „Nu râde aceea s’a înecat morarul..."
d-ta de carte. Acolo ştiu eu ce-i scris. Acolo Nica în vremea poveştii schimbă feţe, tre­
sfintele rugăciuni sunt scrise." mură, priveâ speriată, eră gata să plângă, să
Pe-un om din sat, pe unul Visalon, nu-l strige. Omul însă îi ziceâ:
putea suferi Nica deloc, când veniâ Ia moară. „N’ai să te temi, Nică, asta a fost de
C’acel cât ce intră în moară, o şi ’ntrebâ: mult. Numai cât noaptea, în toată noaptea,
„Da, tu Nică, nici azi noapte nu ţi s’a se arată morarul şi vrea să bee de sub
arătat Michiduţă cel cu şapcă roşie?" Zâm- roata morii, ci vine cel din petrii şi-l cufundă
beâ apoi şi-şi aprindeâ pipa, pe când fata din nou în apă. Apoi şueră din aripile lui
pufăiâ pe nări întărâtată, îngrozindu-se îna­ cu zimţi de oţăl, se sue pe moară, cucurigă,
inte de povestea pe care iar va auzi-o. Că miorlăe ca mâţele. L-ai auzit vr’odată, Nică?
Visalon cela, de câteori veniâ la moară, îi Nu l-am auzit.
spuneâ aceeaş poveste. Se aşeză pe un cap N’ai auzit cucurigând?
de sac, pufăiâ din pipa mică — un ciocănel Am auzit, da cocoşul nost’ face aşa.
— şi începeâ: „De ce-ţi spun eu, tu Nică, — Aşa crezi tu? Vezi, are să te ’nşele şi
n’are să-ţi fie frică. S’a petrecut înainte de pe tine cum a înşelat pe morarul cel de
asta cu mulţi ani. Zice că tot aici la moara demult."
asta trăiâ un morar băutor mare. Să fi curs Şi după ce mergeâ Visalon acesta din
vinars în loc de apă pe moară, ş’ar fi pus moară, fata răniâneâ cutremurată, i se puneâ
gura şi toat’ ar fi ’nghiţit-o. Ş’odată iată că leşin la inimă. Şi săptămâni de-arândul nu-i
vine el dela cârciumă, vine pe două cărări mai eşiâ din cap povestea lui Visalon.
şi nimereşte el cum nimereşte în moară. Da Când îşi uită de el, îşi începeâ iarăşi vieaţa
moara eră pustie. Şi în pustietatea ceea iată ei de toate zilele, stă mai mult în moară,
numai că i se arată unul de sămănâ cu numai câteodată mergeâ pân’ în casă ori
cârciumarul din sat. Atâta numai că aveâ o eşiâ până ’n drum, cu hainele ei vechi, pline
şăpcuţă roşie, şi prin postavul cela roşu îm­ de făină. Când se zăreâ astfel păreâ o dru-
pungeau două corniţe. Vine el la morar şi-i zice: meaţă venită de departe, pe-o cale prăfoasă.
Ce-i, creştine, ţi-e pustie moara? Părinţii erau mulţumiţi cu ea. Când mer­
— Pustie, om bun. S’a isprăvit măcinişul. geau de acasă ştiau că rămâne om de în­
Ba măcinişul nu s’a isprăvit, zise cela, credere după ei, că Nica nu băteâ niciodată
ci toţi creştinii cari au plecat la moară, uliţele. Şi dacă-i rămâneâ un bruş de mă­
iacătă-i! măligă, îi eră destul; ori dacă părinţii şi fraţii
Şi străinul făcu un semn, şi păreţii morii duceau dimineaţa tot cu ei, când o răzbiâ
s’au topit. Şi la roata morii, ce să,vadă mo­ foamea, inciripâ foc şi-şi făceâ de mâncare.
rarul? Erau vr’o douezeci de Români, stau Drept că bucuros nu-şi făceâ, că se chinuiâ
pe brânci şi beau de colea din apa limpede mult până să aprindă focul.
de li se îngroşau grumazii. Când erâ cald, eşiâ de multeori pe prag,
Morarul ridică ochii, priveşte la străin şi că erâ şi mai linişte şi puteâ ceti mai bine
vede că-i cârciumarul din sat. în cărţulia ei. Alteori priveâ cum trece şivoiul
— Ptii, ucigă-te toaca drace, d’apoi tu erai, de apă, şi oricât se gândiâ nu puteâ înţe­
măi Andrei? lege ceva: de unde tot vine apa de nu se mai