Page 15 - 1909-22

Nrul 22. 1909. LUCEAFĂRUL 507

alunge pe aceea a visului__ Şi ceeace-i împovărându-şi sufletul, Ştefan se apropia
de Elena.
aducea închipuirea chinuitoare eră atâta biân-
deţă, atâta farmec neprihănit, încât desnădăj- I se părea acum că a fost aspru, nedrept cu ea.
duit îi veni să strige: „Doamne, de ce nu se „Câtitrebuie'să fi suferit de azi dimineaţă
întâmplă o minune, care să şteargă tot şi să şi până acum** îşi zicea mereu şi par’că o
rămânem iarăşi cum am fost mai ’nainte?** vedea 'cum sta încovoiată pe marginea di­
... Se simţea aşa de singur în liniştea hol­vanului, cu capul slăbit, plecat deoparte, cu
bată a nopţii, aşa de slăbit şi vrednic de ochii plânşi, ţintind undeva în gol, cum fie­
care undă din închipuirea ei, se revărsă într’un
milă! Gândul despărţirii, care ziua întreagă îi
fusese singura scăpare, acum îi jefuiâ crud val de plâns, ce par’că da să-i rupă ceva
vieaţa. I se părea c’ar muri, dacă ar trebui din adâncul sufletului.
să trăiască aici mai departe, în pustiul groaznic
rămas pe urma ei.
„Poate că nici n’a fost vre-o vină ceeace
s'a întâmplat** îşi zise el, cu o neţărmurită
dorinţă de a găsi un sprijin, o nădejde...
„Poate că numai gelozia mea a închipuit
totul?! In turburarea mea n’am lăsat-o să
spună o vorbă, ea poate ar fi putut să se
lămurească... Ne credem, în iubire, până la
moarte legaţi de o fiinţă şi cu toate astea o
privire piezişe e deajuns să ne schimbe pe
dată iubirea în ură,... ura curând se preface
în dispreţ şi după o zi aceea care ne-a fost
vieaţa, ne e o străină... Ca şi când numai
căldura trupurilor împreunate ar întreţinea
focul dragostei... E o minciună toată închi­
narea la o fiinţă, căci nu se iubeşte o fiinţă
ci ceea ce-ţi dă ea: câştigul. Altfel cum ar
putea o greşeală, să nimicească toată dra­
gostea?... E îngrozitor!... dar nu se poate,
e şi o altă legătură între suflete... Mi-e peste
putinţă să mă închipui trăind fără ea!... Şi
chiar dacă a ascultat linguşirile de dragoste
ale altuia, urmează că nu mă mai iubeşte? Biserica ort. română din Cacova (faţada).
In iarna trecută eu n’am ispitit o lună şi mai
bine pe Ana Maniu cu teorii de dragoste? Ca atras de această icoană a spăşirii, Ştefan
Şi dacă n’ar fi trebuit să plece, - fără fă­ se sculă, aprinse una din cele două lumânări
ţărnicie — m’aşi fi împotrivit eu când ea ce privegheaţi deoparte şi de alta a mesii
m’ar fi chemat? ...De câte ori chiar când de lucru, şi cu sfeşnicul in mână ieşi prin
Elena eră lângă mine, n’am visat întâlnirea sală, în spre odaia de dormit. In mersu-i
cu Ana! Şi patima mea pentru Elena, din flacăra lumânării se aplecă subţire în urmă,
seara, când Ana printre acordurile nocturnei de părea o limbă de şearpe, aprinsă, ce ar
de Chopin mi-a şoptit: „aşi îngenunchiâ fulgeră din când în când spre el; înaintea
undeva în taină, în apropierea bărbatului iubit,
lui, pe pereţii pierduţi în întunerec, o aripă
ca să mă ajungă mângâierea umbrii lui...“ luminoasă alerga fluturând nebunatic.
a fost mai mult decât o înşelare... Trecând pe lângă o oglindă eră să strige
Spovedania pe care cel în nenorocire şi-o de spaimă, aşa de neaşteptat îi răsări din
face sieşi, e singura care curăţă, ispăşeşte... întunerec, faţa-i luminată, cu umbre mari
slăbeşte însă şi pregăteşte de moarte. peste ochi.