Page 10 - 1909-22

502 LUCRAFARUL Nru! 22, 1909

buşită, începu să mototolească scrisoarea în — Pe puntea prinsă din raze de soare,
mâini, o rupse în bucăţi şi aruncă fărmiturile într’un abur de lumină, coborît-ai din vis,
în spre sobă. minune, în aievea. Singură, fără altă întâm­
Cum prostii? A! nu aşa. Ai să-mi spui pinare, decât doru-mi ce se fărămâ ca flori
acuma tot, şi întărâtat deodată, o apucă de sub paşii tăi. Şi când păşind uşoară de pe
braţ şi o trase sălbatec la el. puntea visului, pe ţărmul închipuirii, te-ai
— Dar, Ştefane!... Vai!... mă doare... mai plecat odată peste parmaclâcui şubred
— Spune! Ce însemnează scrisoarea asta? al neştirii, soarele pe cer s’a stins, rămânând
Vai! braţul... Lasă-mă, lasă-mă şi ru­ ca o stea, adâncurile s’au schimbat în cer
gător îl privi în faţă. de albastrul luminii ochilor tăi, şi eu înălţat
îngrozit par’că de o învinuire nedreaptă, de cununa privirei tale am îndrăznit să te
Ştefan îi dădu drumu, şi-şi ascunse faţa în chem. Ca o binecuvântare de dincolo venit-ai,
palme. „Nu se poate" îi strigă un glas, aducându-mi toată lumea în dar; şi când
aproape de mine ai lăsat mâna ta în mângâ­
iere peste capu-mi plecat, s’a apiins inima-mi
să te poată cuprinde pe tine, s’a luminat
cugetu-mi în lumină pentru lumea întreagă"...
Ştefane... îţi mai aduci aminte?... E aşa
de mult de atunci!... Iţi mai aduci aminte,
ori seninul ochilor mei s’a stins şi inima ta
s’a împietrit? Ştefane... ascultă-ină, n’a fost
nimic ce m’ar răpi ţie, nimic decât...
— A! Atunci tot a fost ceva!? e adevărat!
şi sălbatec se smulse de lângă ea.
— Ştefane! ascultă-mă: tu ştii cât te iubesc,
ascultă-mă: n’a fost nimic. De ce te îndoieşti?...
Vino, ia-ntă, sărută-mă, şi vezi cât sunt de
a ta.
Vorbea repede ca în friguri. Cu braţele
lăsate în jos, ea i se apropia încet, supusă,
pierdută, într’o mişcare de par’c’ar fi vrut să
îngenunchieze şi totodată să se înalţe, să-l
îmbrăţişeze, şi lui i se părea că ea-1 cuprinde,
Eugenia lordăneseu: Efect de toamnă. că-1 strânge, i se părea ca un nor rumenit
că haina ei lungă razurie, s’a desprins din
„nu se poate ca ochii aceia, care te în- toată făptura ei, şi-l învălue, slăbindu-l, ame-
vălue în senin de cer să minţă; tot ceeace ţindu-1.
ţi-a întunecat inima şi gândul, a fost numai Ştefane, mi-a fost aşa dor de tine...
veninul pizmătăreţ al unui vrăşmaş, care vrea Încât n’ai mai putut şi te-ai dus la altul.
să-ţi ucidă sufletul". In acelaş timp simţi O scânteie pornită cine ştie din ce ascunziş
braţul Elenei cuprinzându-i gâtul şi capul ei al minţii, îi stârnea din nou toată mânia,
alipindu-i-se strâns de piept. aţipită sub vraja cuvintelor ei ademenitoare.
Au stat aşa o bucată de vreme înlănţuiţi, Îndărăt! Îndărăt... Ca izbită în faţă
par’că ar fi plâns amândoi aceeaşi nenoro­ Elena s’a dat înapoi. Şi în clipa următoare,
cire. Pe nesimţite, ca şi cum tăinuirea aceea când Ştefan şi-a ridicat din nou ochii spre
a inimelor apropiate ar fi prins glas; Elena ea, înmărmuri. Aşa nu o văzuse niciodată.
începu, ca într’o rugăciune să-i şoptească Cu capul ridicat semeţ, ea îi sta dreaptă
pe de rost, cuvintele lui de aiurare, dintr’o şi neclintită în faţă, de părea mai mare, mai
demult uitată scrisoare, dela începutul dra­ înaltă ca până acum. Privirea ei trufaşă, ce
gostei lor. venea par’că de sus şi se uita fără să vază,