Page 13 - 1909-22

Nrnl 22, îi»09. LUCEAFĂRUL 505

golul dumbrăvii. Pe covorul de frunze uscate, Acum însă ai nenoroci lumea întreagă, dacă
cu preţul ei ai puteâ să-ţi rescumperi tre­
sclipirea toată se înnăbuşeâ într’o rumeneală,
închisă, jilavă. Mirosea a muced ca într’un cutul... Zadarnic!... Nimic nu-ţi poate re­
beciu. Deoparte lângă rădăcina unui copac, câştigă ceeace n’ai putut cuceri cu inima ta...
un curcubeu mic tremură în pumnul de apă Numai celce se dă întreg poate cuceri cu
din căuşul unei frunze uscate. adevărat... Hrăpăreţ tu ai vrut totdeauna
Ştefan mergea înainte liniştit, numai din numai să iei fără să dai ceva din vieaţă
când în când se opreâ şi atunci cu grije, pentru altul. De aceea nu stăpâneşti nimic
călcând pe rând cu un picior alături de din ceeace credeai pe veci al tău... Ai trăit
în minciună, în beţie... în închipuire. Te-ai
celalalt, căută să deslipească pătura de frunze
uscate ce i se prindeâ în mers de tălpi şi iubit singur în altcineva. Dragostea ta a fost
de călcâie, şi apoi porneâ iar înainte... stăpânire de simţuri, nu îngemănare de suflete;
...Trăiâ acum o vieaţă fericită la căpă­ de aceea a rămas stearpă... Ai trăit şi tu
tâiul unui leagăn... O sfântă îi apăreâ Elena ca atâţia peste care priveai ca peste o turmă.
ca mamă! Par’că o vedeâ în umbra odăii, Cât priveşte rodul cugetului tău, opera ta,
pe înserate legănând copilul ca să adoarmă. se va vesteji şi ea curând de para patimei
Ochii ei mari, plecaţi pe faţa mică, rumenă josnice care i-a dat vieaţă?...
abiă zărită printre horbota scufii albe, pri- — Ah! de ce n’a murit mai înainte... să
viau cu acea grije de mamă, de par’că ’n scape de grozăvia asta, izbucni Ştefan şi, des-
afară de fărâma ceea de vieaţă, ce tremură nădăjduit, începu să plângă.
încă ’n aţipire, toată lumea ar fi încetat să Cum se desleagă mânia cerului în potop
mai fie. Când şi când ea cătâ şi spre el, de apă, aşa şi truda ucigătoare din sufletul
surizând liniştită fericită, şi din privirea ei lui, se revărsă deodată în plâns, înnecându-i
pentru un timp, orice gând, orice amintire...
cucernică, lumina unei poezii noi i se aprindeâ
în minte, o poezie a fericirii, senină, înălţă­A plâns îndelung, amarnic, a plâns de mila lui.
toare, un imn al vieţii, o sărbătoare pentru ...Când a ajuns de partea cealaltă a ora­
sufletele lumii acesteia, ce strigă după o şului, la bălţi, soarele scăpătâ spre asfinţit,
icoană de mai bine, la care să se închine, şi pe luciul apei, oglindirea lui părea o lacrimă
înspre care să-şi viseze truda vieţii lor, şi mare roşie, ce s’ar fi prelins din soare pe
un alt cer în jos. Dincolo de bălţi câmpia
nu li se dă în schimb, decât aceeaşi mocirlă...
realitatea!.. O fărâmă din vieaţa lui să încovoiată într’un val întunecat, părea un
devină mântuirea închipuirii celor mulţi, iar spate uriaş, plecat adânc înspre soare-apune.
copilul lui să adeverească cu vieaţa... In Dinspre stufăriş o boare rece adia în freamăt,
aceeaşi clipă, sfâşietor de lămurit, i se arătă de par’că lilieci nevăzuţi ar fi sburat prin
chipul Elenii, înfruntător, rece, despreţuitor, aerul înserării.
aşa cum o văzuse de dimineaţă şi un glas, Ca îmbiat de-o altă fiinţă, Ştefan a pornit-o
ce-i pătrundea fiinţa ca o lamă de cuţit, de aici înspre casă. Mergeâ aşa fără nici un
porni să-i răcnească: gând, fără vre-o voinţă... şi numai o milă
„Te ureşte şi te-a urît întotdeuna, fiindcă de ceva nelămurit îi strângeâ sufletul. Şi în
ai iubit-o şi n’ai lăsat-o să sufere pentru noaptea ce se ridică din pământ ca o pâclă
tine... Alungă patima şi vezi că tot ce ai tot mai deasă, mila aceea mută creştea, de­
trăit a fost numai minciună... Un copil nu venind ca o grije de un lucru lăsat undeva
ţi-ar fi chezăşie pentru sufletul ei, căci nu în pericol, ca o spaimă de ceva scump ce
dragostea îl naşte, ci întâmplarea şi incon­ se pierde acolo departe în întunerec. Ca în
ştienţa. Eşti hain, păgân, când din mocirla disperare Ştefan începu să gonească înspre
vieţii de acum, jindueşti un copil care să casă.
te lege de ea. Lanţul acesta crescut din voi Când târziu în noapte s’a oprit în faţa
amândoi ar fi fiinţa vie, în care s’ar luptă porţii, mai ardea lumină numai în sala de
veşnic sufletele voastre duşmane... Ai da intrare, — şi când a dat să intre în curte,
vieaţă şi ’n viitor nenorocirii tale de acum. lumina aceea galbenă verzue, singuratică şi