Page 3 - 1926-06

F UI UNIVERSUL literar

altul, pentru a-şi izola astfel, prin re­
ducere la nuditate sufletească, soţia de Intr’o biserică gotică
¡reculul şi de prezentul ei de până a-
tunci. O luptă surdă, dârză, meschină, — Dupà Giosuè Carducci —
de care Lucreţia nu şi-a dat seama, în-
puse între ei. Popa supra-licita în bu­
ce Apar în şiruri svelte prelungindu-se Dar de prin miticele culmi, din Fiăsole,
nătate, umilinţă şi dragoste prefăcută prin sacrele figuri ale vitralelor,
fiecare interdicţie impusă ei cu graţii înalte şi subţiri tulpini de marmură
de amant. şi par, în bezna sacră, desprinzându-se priviâ roşiatec Phoebus; lumânările
— Mamă-sa, se gîndi popa, m'a as­ o oaste a giganţilor păliau pe 'naltu-cerului.
cultat, în definitiv, când am rugat-o să
nu mai cânte la pian ; greu, dar tot m’a Ce luptă împotriva nevăzutului; Iar Dante o priviâ transfigurându-se
ascultat. Avea nervii prea zdruncinaţi se urcă lin, apoi s’avântă arcadele şi-urcând, fecioara 'n imnul serafimilor,
pentru a mai suporta muzica. Şi tot aşa în grabnic zbor, şi, iată, sus se ’mpresură când sub picioare îi mugiâ prăpastia
şi cu pictura ; şi-ar fi stricat ochii. Prea plecate, atârnându-se. înflăcărată a iadului.
sunt ciocoeşti deprinderile acestea. Astfel în vrajba ce ’nteţeşte oamenii
Apoi, ca şi cum şi-ar fi mărturisit se 'nalţă din sălbatecele vucte Eu nu văd glorii îngereşti nici demonii;
dintr’odată o prea grea taină, rupse fi­ spre Domnul sufletele singuratece văd slaba licărire care tremură
rul acestei gândiri. In mintea lui însă în El împreunându-se. în umedul văzduh: răcoarea amurgului
năvăli amintirea tutulor deprinderilor de-amar îmi umple inima.
caznice ale Lucreţiei pe care le luase, Nu-I vreau po Domnu *n voi, tulpini de
I cu vremea, în întregime, asupră-şi. Gă­ [marmură, Adio, zeu semitic I In misterele-ţi
sea în ele, la femeia lui, o nobleţe pe Cereşti arcade I Urmăresc doar zgomotul stăpâniteare moartea e continuă I
care nu o putea îngădui; dimpotrivă, de pas mărunt şi cunoscut, solemnele O, Domn inaccesibil peste suflete,
în mâinile lui, deveneau de o vulgari­ ecouri deşteptându-le. nu I templu-ţi nu vrea soarele I
tate răzbunătoare. Lucreţia trebuia să
| o primească din pricină că se prezintă E Lidia; se’ntoarce: şi 'ntorcându-se, Tn, răstignit martir, tu superi oamenii,
sub haina dorinţei de-a o scuti pe ea uşor luciosu-i păr mi se desvălue; tu molipseşti cu întristare aerul:
de oboseală, şi de a-i lăsa timp cât mai fugare, dragostea şi faţa-i palidă dar cerul străluceşte, râd câmpiile,
mult. Lucrurile acestea trecură însă zâmbesc din umbra vălului. sclipesc, sclipesc de dragoste
atât de repede în cât popa se simţi fe­
ricit că nu apucase să şi le fixeze mai Şi Dante ailându-se în faptu-amurgului frumoşii ochi ai Lidiei. O, Lidie,
temeinic în minte şi, cu un gest maşi­ în gGtic templu, căută imaginea vreau să te văd în mijlocul fecioarelor
nal de mulţumire, în legătură cu cân­ lui Dumnezeu într’a femeii splendidă (lanţând lui Phoebus împrejuru-altarului
tecul Anei, izbi zgomotos cu scutură- înfăţişare palidă . în rozele crepuscule,
toarea în haine. Ana tăcu şi, venind la
fereastră, dete cu ochii de tatăl său Sub vălul alb al Beatricei, limpedea lucind prin lauri şi prin albe marmure,
care scutura. Avu o clipă de revoltă în şi dalba frunte strălucia exotică, svârlind din mână flori, din ochi privirile
faţa acestei privelişti obişnuite, de alt­ în timp ce, caldă, ’n nourii cădelniţei de veselie, şi din buze cântecul
fel, apoi numai decât o descurajare co­ se înălţa litania. frumos al lui Bachilide.
vârşitoare, şi întrebă :
— Dar ce faci acolo tată ? Se înălţă în murmure molatece trad. G. CIFARELLI
Popa avu aerul că abia atunci o ză­ cu freamătul voios al turturelelor
rise şi, ridicând ochii spre fereastră, şi-apoi cu urletul de-obidă al gloatelor
spuse: tinzând spre ceruri braţele.
— Dar de ce tăcuşi, fata tatei ? Cân­
tai atât de frumos ! Eşeau din orgă 'n spaţiul sumbru gemete (Din volumul clo traduceri cc va aparo
In momentul acesta apăru la ferea­ şi larmă: şi părea din urne candide în editura „Cartea Românească“).
stră şi I on. Popa, văzându-1, tuşi de că le răspunde duhul dispăruţilor
două ori în sec, aşezându-se adânc pe sub lespedea pământului...
piciorul drept, cu umărul stâng foarte
sus, având aerul surprins, exclamă :
— Aici eraţi, copii ? Pe tine te cre­
deam în oraş !
Apoi adaogă în sine cu simplă tris­
teţe :
— Eram sigur !
Ion răspunse că nu avea ce căuta în
)raş. Popa ştia, do altfel, bine, lucrul
icesta. Ion nici odată aproape nu călca
>rin oraş. Păstrase, în această privinţă,
leprinderile bunicului său, care venea
loar seara, la oraş, cu trăsura, clela
aoşie, iar dimineaţa, în zori, pleca în­
apoi. De câte ori avea nevoe de câte
inova, trimetea cle-1 aducea, autoritar,
i conac. Slătinenii simţeau, astfel, în mai puţin adevărat că le-a căpătat din să izgonească clipele de până atunci, îi
l, pe stăpânul lor firesc. Se uită la dorinţa, mai tare la el decât judecata, spuse cu hotărîre :
opa şi, displăcându-i, nu chiar el atât, de-a uşura fiecăruia câte ceva şi de-a — Te înşeli Ano. Nimic cu toate ace­
it înfăţişarea, şi îndeletnicirea lui, se veni astfel tuturor în ajutor cu obo­ ste nu este ciudat. Tata se plictiseşte
ete înapoi clela fereastră spre fundul seala lui. cumplit în oraşul acesta mic, urît şi
lăei. In drum spuse Anei : Şi în timp ce vorbea se înflăcăra în vulgar, sau în casa noastră singuratecă,
— Era, de sigur, curios să ştie ce fă- chip neobişnuit caracterului ei şovăitor. şi-şi caută şi el, după puterile şi price­
;am. — Să fi început oare şi ea să ghicea­ perea lui, de om bătrân, o ocupaţio şi
Ana tresări şi se întoarse spre el. Şi scă pe tatăl nostru, de se azvârle cu a- atâta tot. Gata, haide !
i simţea această înclinare spre isco- tâta înfrigurare asupra explicaţiilor ? Şi-i azvârli, cu o bruscheţă, care se
re la tatăl ei, dar refuzase neconte- Şi închise o clipă ochii. Prefera min­ silea să fie prietenească, mâinile. Con­
t să şi-o formuleze limpede. Cuvintele ciuna cea mai grosolană, pentru soră-sa, versaţia aceasta însă îl tulburase. Jic-
i Ion o durură şi o făcură să rămână în locul adevărurilor lui. Ana luă a- nirea şi durerea puseseră, în acelaşi
clipă, foarte lungă pentru ea, pe gân- ceastă atitudine a lui drept o supărare, timp, stăpânire pe sufletul lui. Căută
îri. Se întoarse apoi conti’ariată şi şi se apropie calmă, blândă, îi puse o un pretext de a pleca, şi întrebă despre
spunse : mână pe umăr, şi adaogă : maică-sa.
— Tu prea vrei să ştii multe şi din — De altfel poate că ai şi tu dreptate. — Trebue să fie în oaia ei, răspunse
eastă pricină nu mai vezi nimic. Fie- Tata este atât de ciudat în cât nu mai Ana.
cât de simplu, ţi se pare, ştii nici odată ce vrea. Toţi suntem aici — Mă duc să o văd puţin !
tfel, complicat, iscodeşti în el tâlcuri foarte ciudaţi. Până şi vioara mea e, Şi eşi grăbit din odae.
chipuite, şi cauţi să te convingi, chiar câte-odată, ciudată.
ipotriva ta, pe tine, de ele. Nici mie Ion se ridică, tresărind, în sus. Abia N. DAVIDESCU
-mi plac apucăturile astea ale tatei, îşi putea stăpâni, auzind din gura unei
găsesc nepotrivite cu situaţia lui fete atât de tinere, lucrurile acestea, la­ (Fragment din romanul „Vioara
îială, şi nedemne de un bărbat. Nu e crimile. O apucă repede de mâini şi, ca mută“, care va apărea).