Page 6 - 1913-06

— Mă cheamă Martin.
Un fior ciudat o scutură pe mama. Ea
făcu un pas, ca şi cum ar fi vrut să-l privească
pe vagabond mai de aproape, şi rămase în faţa
lui cu braţele în jos, cu gura căscată. Nimeni
nu spuneâ nimic. în sfârşit, Levesque reluă:
— Eşti din partea locului?
El răspunse:
— Sunt din partea locului.
Şi ridicând capul, ochii lui şi ai femeei se
întâlniră si rămaseră ficşi, amestecaţi, ca si cum
privirile lor s’ar fi lipit unul de altul.
Şi ea rosti deodată cu o voce schimbată,
joasă, tremurătoare:
— Tu eşti omul meu?
El articulă încet:
Elevele cursului de gobelin dela şcoala centrală pentru profesiunile fe- — Da, eu sunt.
1
meeşti, din Viena, lucrând la tabloul „Rusaliile* , pe care-1 arătăm în
revista noastră. Rămase nemişcat, urmând să mestice pânea.
Levesque mai mult uimit decât mişcat, bălbăi:
Şi Levesque, un marinar voinic, cu chipul cără­ — Tu eşti Martine?
miziu, cu barba roşie şi aspră, cu ochiul albastru în­ Celalalt răspunse cu simplicitate:
ţepat cu un punct negru, cu gâtul puternic învelit — Da, eu sunt.
mereu cu lână de frica vântului şi ploaei ce-1 sur­ Şi bărbatul cel de al doilea întrebă:
prindeau la larg, eşi liniştit şi se apropie de vagabond. — Dar de unde vii?
Şi începu să vorbească. Cel dintâi povesti:
Mama şi fata priveau de departe, neliniştite şi — De pe coasta Africei. Ni s’a spart vaporul
înfiorate. de o stâncă. Numai trei am putut scăpă: Picard, Va-
Deodată, necunoscutul se sculă şi se îndreaptă tinel şi cu mine. Apoi am fost prinşi de sălbateci
cu Levesque spre casă. cari ne-au ţinut doisprezece ani. Picard şi Vatinel au
Martina făcu un pas înapoi, îngrozită. Dar băr- murit. Un călător englez m’a luat în trecere şi m’a
batu-său îi spuse: condus la Cette. Si iată-mă.
>
— Dă-i vre-o cojiţă de pâne şi un pahar de Martina plângeâ cu faţa în şorţ.
cidru. De eri n’a mâncat nici o bucătură. Levesque rosti:
Şi întrară amândoi în casă, urmaţi de mamă şi — Şi ce e de făcut acuma?
de copile. Vagabondul şezîi jos şi începu să mănânce, Martin întrebă:
cu capul în jos, sub privirile tuturora. — Tu eşti omul ei ?
>
Mama, în picioare, îl cercetă; cele două fete mai Levesque răspunse:
mari, Martinele, răzimate de uşe, una purtând copilul, — Da, eu sunt.
aţinteau asupra lui nişte ochi lacomi, iar cei doi co­ Se priviră şi tăcură.
pilaşi, cari şedeau în cenuşa din vatră, încetară să se Atunci Martin, uitându-se la copiii adunaţi cerc
mai joace cu ceaunul cel negru, ca penrtu a-1 privi în jurul lui, arătă cu capul înspre cele două fete:
şi ei pe strein. — Ale mele sunt ?
Levesque, luând un scaun, îl întrebă: Levesque zise:
— Aşa dar vii de departe? — Ale tale.
— Vin dela Cette. El nu se sculă de jos, nu le sărută, ci cons­
— Aşa, pe jos? tată numai:
— Da, pe jos. Când n’ai cu ce... — Ce mari au crescut.
— Şi încotro te duceai.? Levesque repetă:
— Veneam într’aci. — Ce e de făcut acuma?
— Cunoşti pe cineva de aci? Martin, perplex, nu ştiâ nici el ce. In sfârşit, se
— Se vede treaba. hotărî:
Tăcură. Mânca încet, cu toate că eră flămând, — Eu o să fac după placul tău. Nu vreau să
şi luă câte o înghiţitură de cidru după fiecare bucă­ te nedreptăţesc. Dar mă cam încurcă casa asta. Eu
tură de pâne. Avea o faţă veştedă, sbârcită, scofăl- am doi copii, tu ai trei, fiecare cu ai lui. Mama a ta
cită şi părea a fi suferit mult. e? este a mea? Am să fac aşa cum ai vrea tu, dar
Levesque îl întrebă brusc: casa e a mea, fiindcă mi-a lăsat-o tata, fiindcă în ea
— Cum te cheamă? m’am născut şi fiindcă sunt şi actele la notar.
El răspunse fără a-şi ridică capul: Martina plângeâ mereu, cu sughiţuri scurte, cu

86