Page 7 - 1913-06

„Rusaliile*, tablou de prof. Rudolf Iettmar, după care elevele dela şcoala pentru profesiuni femeieşti din Viena lucrează gobelinul.

faţa ascunsă în pânza albastră a şorţului. Fetiţele cele o sticlă în cealaltă, se apropie, pântecos, sângeros,
mai mari se apropiară şi ele şi se uitau la tatăl lor buhăit de multă grăsime, şi întrebă cu un aer liniştit:
cu nelinişte. — Tu eşti Martine?
El sfârşi de mâncat. La rândul lui întrebă: Martin răspunse:
— Ce e de făcut acuma? Eu sunt!.. Trad. Adrian Corbul.
Levesque avu o idee:
— Hai la popa; el va hotărî.
Martin se sculă şi cum se îndreptă spre nevas-
tă-sa, aceasta i se aruncă la pept hohotind: cJmn moriei
— Bărbate, iacă-te! Martine, bietul meu Martin,
iacă-te! Wn moarte ce ’n prăpăstii de neguri infinite
Şi îl îmbrăţişe lung, străbătută brusc de un suflu (§ri pe 'nâlţimi de aur etern ne ’ndepărtesi...
de altădată, de un fior de amintiri cari o făceau să Sşti ta suprema pace a bietelor clipite
se gândească la vremea când avusese douăzeci de Sau eşti fiorul oecinic ce ’n sări le ’ntraripesi.. ?
ani şi la primele ei îmbrăţişeri.
(§ moarte, eşti tu pisai ce bolta ni~l promite
Martin, mişcat deasemenea, o sărută pe basmaua
Sau eşti odihna sfântă a bietelor clipite?..
de pe cap. Cei doţ copii din vatră auzind-o pe maica
lor plângând începură să urle amândoi, iar cel din
Qri-cum, de-i fi beţia ce ’n ea o ’nchide sarea
urmă născut, în braţele fiicei a doua a lui Martin,
Sau dacă ’n goluri negre ne-om cerne dispărând
ţipă şi el cu un glas ascuţit, ca un fluer falş.
11
?9u oei rămâne-aceiaş sub cerul trist: ,,Scăparea ,
Levesque, în picioare, aşteptă:
— Haidem, zise el, să ne orânduim. fSe-acest nimic uremelric ce 7 gemem rând pe rând
Martin îsi lăsă femeia, si cum se uită la cele (9ri-cnm, de-i fi asumi sau oecinic inopfarea
11
două fete ale lui, mama lor le spuse: %u oei rămâne-aceiaş sub cerul trist: „Scăparea !
— Sărutaţi-1 şi voi pe tăutucul vostru.
Ele se apropiară amândouă, cu ochii uscaţi, Şi nai! fDeş) de tine un tainic dor ne leagă,
mirate, cam speriate. Şi el le sărută una după alta, fDeş'i tu ştergi ori-unde frământai pământesc,
pe obraji, cu un sărut sonor de ţăran. Văzându-1 pe Sloi, nepntând concepe o fericire ’nireagă,
necunoscut de aproape, pruncul din braţe scoase Sărmani genunchii noştri in faţă-ţi şooăesc...
nişte ţipete aşa de tari, de eră să fie apucat de con-
fDeş'i pe toţi ne mântui, fugim cu-o spaimă oagă
vulsiuni.
£De sfânta fericire ce tu ne-o dai întreagă...
Apoi, cei doi oameni eşiră împreună.
Trecând prin faţa cafenelei Comerţului, Levesque
fDar nouă — ce frăirâm doar chinurile — fie
întrebă:
(Să ne deschişi mormântul in somnu-i să intrăm
— Dacă am bea un rachiaş?
— Păi, n’ar fi rău, declară Martin. Sau că ne 'nalţi de-apururi în bolta aurie
întrară, se aşezară în cafeneaua goală încă. Sloi, cei mai trişti din lume, te binecuoâniăm !
— Ei! Chicot, două rachiaşe, din cele bune, că fDoar noi simţim şi roii a şi sarcina ta, fie
s’a întors Martin, Martin al nevesti-mi, ştii, Martin (Să ne deschizi pământul sau bolta aurie!
de pe Deux-Soeurs care s’a înecat. GEORGE GREGORIAN
Şi cârciumarul, cu trei păhăruţe într’o mână, cu

87