Page 8 - 1922-04
P. 8
Pag. 66. - - - - - - - C O S I N Z E A N A - - - - - - - - - - Nr. 4,
şiri, şi rămas singur, comandă cu Sârbul râdea încet, întrebându-mă: bântui.
aerul cel mai nevinovat un cognac. — Aude domnul?
Dela seminar şi internatul de — N’aud nimic. Se tăngue vântul
băieţi plecau servitori, ducând ca El avu o privire plină de nedu
merire. In plopii din drum,
zane cu supă pentru refugiaţi. Mulţi
— Şi se aude bine. Sunt tunuri Iar plopii acum
din ei — ales femeile şi copiii —
şi puşti. Domnul nu cunoaşte, eu Acopăr pământul
plecaseră, aşa cum îi surprinsese
cunosc.
năpasta, în puterea nopţii; într’o Cu frunze uscate.
Şi se strecură spre poartă, ca
cămaşă de noapte, desculţi, cu o o fantomă. Se tăngue vântul
*
haină asvârlită la repezeală, pe u- * * Şi glasu-i străbate
meri. Toată noaptea pluteam, cu ochii Ca vârfuri de suliţi
Un prieten îmi spuse la liceu: deschişi, de-asupra unei mări agitate. In inimi pustii,
— Grăbeşte acasă! La noapte Valurile mă saltau, când în înăl In inimi uitate,
vom fi deţinuţi cu toţii. ţimi ameţitoare, când mă asvârliau Pătrunde n chilii,
Puţin îmi mai păsă: Lavina se în prăpăstii fără fund.
Se pierde pe uliii...
pornise... Plutiam între vis şi vieaţă; între
* Şi duce durere
* * vieaţă şi moarte...
în noaptea aceea n’am închis Spre zi, când geamurile începeau Pe unde-i tăcere
un ochiu. Fel de fel de planuri se a se mohorî, am închis ochii. Şi singurătate. +
înălţau şi se năruiau în imaginaţia Vedenii de vis se fugăreau prin ECAT. PITIŞ.
supraescitată. Mă gândiam întâiu: creerul obosit, prea obosit ca să
le poată opri şi întruchipa, din
să ne retragem în Munţi. Dar cine
goana lor vertiginoasă...
ne va apăra şi acolo?
Oamenii erau chemaţi sub dra
pel, şi urgia jandarmilor sălbatici,
ne-ar fi strivit la cea dintâi în
cercare de fugă.
Ceasul mântuirii bătuse; străinii
se refugiau îngroziţi şi noi stăm ne
putincioşi, plutind de-asupra pră-
pastiei,ce despărţiâ vieaţa de moarte. Mâine n zori voiu pune şeaua pe Kantăka — zbor de vânt
O punte îngustă se zărea deabia Ce ’ntrupează Năzuinţa... Cer senin, pustiu pământ,
de-asupra genunei: nădejdea. Ajutaţi-mi l Las palatul de cristal şi de rubine,
Uşa scârţăi încet, o mătăhală Vinul spumegând în cupe, reverii de muzici line,
neagră se strecoară pe lângă zid. Parcuri verzi, grădini în care nu mai moare primăvara,
„Vin să mă ia“, îmi zisei. Mă Toate visurile mele ţi-le las, ie las Tamara...
năpădi o spaimă de câte-va clipe,
liniştindu-mă la gândul că toţi tre înzadar rugă-vei cedrii şi cypresii ca să-ţi spue
buie să trecem prin ce ne era scris. Unde sunt... Doar astrul care dimineaţa n ceruri sue
Eră Sârbul meu. Mă va şti... dar nu e nimeni să priceapă glasul lui!
Se strecură ca o pisică pe lângă Cine ştie ce-i lumina, sau albastrul cerului?!...
zid, îşi scoase capela şi spuse în
Mâine n zori voiu pune şeaua pe Kantăka, voiu pleca
şopot:
— Jivio Romania! Fără să mă ştie nimeni, dus în zbor de răndunea;
— Vezi-ţi de treabă, sârbule, că Voiu lăsă în urmă lumea relelor să se frământe,
de-acum vin jandarmii şi ne înhaţă. Numai roibul să mă poarte, numai gândul să m avânte...
Sunt numai peste drum.
în pustiu, lângă copacul Buddhi, vecinie înverzit,
— Nu mai vine jandarm, dom
Multă vreme, ziua-noapiea, voiu privi spre Răsărit,
nule, de-acu s’a isprăvit. Ia ascultă!
Şi-şi aplecă urechea la pământ, Şi voiu stă aşa pâri mintea-mi s-o desface ca o floare,
cu un zimbet de biruitor. 'Luminăndu-se în raza răsăritului de soare...
— Ascultă, domnule - repetă el.
Buddha, lasă peregrinul prosternat sub ochii Tăi,
Mă plec Ia pământ, lipindu-mi
urechea. Să se nnalţe cu gândirea peste ceata celor răi,
Şi arată-i drumul care duce n sferele senine,
Simţiam bătăile inimii, mai re
pezi ca de obiceiu, dar nu deslu- Ca s ajungă să devină înţelept şi bun ca Tine...
şiam nimic. VA SILE AL-GEOPGE
