Page 4 - 1926-10
P. 4
Pag. 100 ------- C O S I N Z E A N A - - - - - - - - - - - - - - ------------------------------- 7—III 1926
răpi, cum răpesc vulturii prada, le VALURI ŞI GÂNDURI Cei rămaşi au văzut mulţimea
duse adânc în necuprins şi acolo, flămândă adunată în jurul robilor
undeva departe, le isbi de stânci Şi ziua gândul, ca în jurul unui prânz copios Şi-au
şi apoi se linişti. Şi noaptea visul văzut tovarăşii cu ochii deschişi
Naufragiaţii se urcă pe stânci, tre Şi'nchipuirile frumoase, mari de spaima morţii, i-au văzut
când în interiorul insulei. Pământul Şi amintirile de-arândul clătinându-se sub ameninţarea sfâr
e pustiu, liniştea-i deplină şi mis Fiinţa ta mi-o împodobesc... şitului, le-au auzit ţipetele de agonie
terioasă. Soarele e la asfinţit, e roşu Şi cine ştie cât de lung şi-au tremurat la urletele mulţimei
ca o prevestire de nenorociri. Cerul Firul basmului s'a toarce? indestulită în pofta-i de animal.
şi stâncile, apa mării, se îmbracă Cine ştie dacă mâne Iertfa se sfârşise, Zeul îşi îndes
într’o umbră roşie. încet, încet în In patria pustie nu ne vom întoarce? tulase mânia de atotputernic.
tunericul vine s’o destrame şi acum Revino dar, Coşciugurile celor morţi au tost
}
dungile roşii s’aseamănă valurilor Această punte ngustă trecute pe sub ferestrele închisorii.
de sânge. Ca şi când o viaţă ar fi S’o trecem împreună, Cei jertfiţi aveau faţa suptă şi albă ;
sugrumată în lupta întunericului cu Şi-apoi de-acolo să privim în urmă iar ochii le erau deschişi mari şi
roşul viu, s’aud murmure de bles Cum pe calea noastră ei erau vii. O strălucire stranie, o
tem sau rugăciune. Naufragiaţii văd Alţii se adună... dorinţă blestemată şi mai tare de
ivindu-se pe cei mai îngrozitori cât moartea, licărea şi-acum în ochii
dintre oameni. Înalţi, cu faţa suptă * * * celor duşi.
şi palidă, par nişte cadavre înviate Cei rămaşi tremurau şi-şi bles
de-o noapte blestemată. Au ochii Nu veni mereu să-mi cânţi temau viaţa. Instrumentul morţii îl
vii, strălucitori ca două pumnale de Durerea ta adâncă, simţeau crud şi diavolesc. Chiotele
oţel, privirile le sunt lacome ca ale Căci inima-mi demult s'a stins, mulţimii îi trezi din visările triste.
fiarelor flămânde de sânge. De şi mai baie încă... In locul unde tovarăşii le-au fost
Nenorociţii naufragiaţi, părăsiţi de jertfiţi, au zărit zece rubine, mari
Dumnezeu şi de noroc, nu încearcă Când stau tăcută ca sihaştrii cât un soare de vară, rubine stră
să se împotrivească năvalei indige 7u fugi de umbra rece, lucitoare şi scumpe. Mulţimea dansa
nilor. Legaţi cobză, sunt duşi înain Nu te sili un foc s'aprinzi înebunităde vraja lăcomiei.
tea regelui, în palatul cel mai ciu Când altul nu se trece... Prisionerii şi-au înţeles sfârşitul.
dat pe care l’a zidit vre-odată minte * Sângele lor era furat şi vărsat în
omenească. * * străluciri de piatră scumpă. Se ve
împodobit cu rubine mai roşii Sărmane, deau toţi zei strălucitori, împărţitori
decât focul cel mai viu, e înecat De i plânge de binecuvântarea roşului scump.
Acum nu-i mai îngrozea sfârşitul.
într'o lumină groasă de sânge şi Doar cu picături de sânge Lăcomia de strălucire se strecură
după-cum strălucirea de rubine Căci lacrimi nu mai ai demult.., în sângele lor vicios.
creşte sau scade, se nasc valuri de Demult s'au stins Când lordul Charles Seymour ră
strălucire purpurie, valurie într’o Făcliile speranţei tale vii mase între cei din urmă, veni Ia
mare de păcate. Când razele de Şi ponegrit el fiica regelui, frumoasa Ala şi îi
soare se mestecă cu rubinul, roşul le prinde'n mrejele minciunii vorbi, iar inima tinărului nobil în
e trandafiriu şi dulce, e o muzică încrederea în vorbele pustii... ţelese şoapta : „Streine, ochii tăi sunt
divină, un suspin de dorinţe sfinte. In visul tău viaţă nu e... mai strălucitori decât cel mai scump
Când umbrele norilor s’aştern în Iubirea ta dintre rubine, roşul buzelor tale e
palat, când noaptea s’apropie ca un Dispreţul o'ntâlneşte... mai plăcut decât cea mai fermecă
hoţ, roşul e des şi vicios ca o crimă. Şi proaspete în jur răsar morminte
A ţintelor frumoase, toare piatră, vocea ta e mai dulce
Pe tron, pe un taler de argint, decât sunetul pietrii bogate. Vreau
un rubin de o mărime nemaivăzută, A drumurilor sfinte... să te scap de osânda ce te aşteaptă.
restrânge străluciri de soare. Pri Şi... plângi tu suflete f Totul e pregătit, la noapte vom
virea indigenilor e răpită de stră Cu picături de sânge ntunecat, încerca scăpare.“ ,
lucirea lui ca un copil neapărat de Că'n lumea asta Noaptea sub aripa întunericului
tigrul flămând. Sufletul lor se hră Din câte ai iubit Ala vrea să-şi scape Iubitul.
neşte din luminile rubinului, îl do Atâta ţi s'a dat...
resc cu patimă, îl mângăe cu iubi Elena Dobroşinschi
Au rătăcit zile de-arândul. Ajunşi.
rea lor şi-l proslăvesc în dorinţa lor. într'o margine de stat, fugarii se
Oricine întră în palat se prosterna simt biciuiţi de foame. El îşi aco
înaintea rubinului, îi săruta cu sfin ii [Rubinul era Zeul insulei, adora pere faţa şi pleacă împreună să cer
ţenie undele de lumină, îi înghiţea rea Iui religia indigenilor. şească hrană.
cu lăcomie razele de foc. Prinsionerii erau cincisute la nu O femee le întinde dintr’o mână
O fecioară palidă, de o frumuseţe măr. Au fost duşi într’un castel cu fructe hrănitoare, cealaltă şi-o des
demonică, însotiţă de altele douăs ziduriie groase, unde aşteptau tre chide ţinând în mână un păianjen
prezece, execută un dans straniu, murând sfârşitul, pe care îi bănuiau lacom ca stăpâna sa. „Vreau pre
un dans cu mlădieri de şarpe ve îngrozitor. ţul fructelor“, le sbiară ea. Ala zâm
ninos, ascultător îmblânzitorului, dar Dimineaţa, zece dintre ei fură beşte. îşi desface braţul alb şi-l în
duşman celor cari îl privesc. Se ferecaţi în lanţuri şi târîţi ca nişte tinde lăcomiei păianjenului. Femeea
roteau în jurul rubinului, îl mângăiau netrebnici spre destinul aspru, în ucide păianjenul şi are un rubm
cu privirea şi-l preamăreau cu lă soţiţi de ţipetele ameninţătoare ale minunat.
comia. gloatei. Lordul priveşte cu lăcomie bo
