Page 6 - 1905-05

106 LUCEAFĂRUL Nrul 5, 1905

DĂSCĂLIŢA.

Obosită de atîta migăială, aruncă !a o parte linişte, se culca în poala ei, în vreme ce bă­
vravul «modelelor de caligrafie», scrise anume trîna, care nu avuse nici un copil, îi mîngăia
pentru examenul apropiat, guma şi penitelul, buclele ondulate, cu o surescitare tîrzie de
indispensabile pentru a face aceste «modele» maternitate:
admisibile Înaintea ochilor domnului protopop — Puiu mamii, pui . . .
şi a onoratului senat şcolar. îi povestea de viaţa ei liniştită, fără dureri
ÎI ardeau încă tîmplele de năcazul ce i-1 'fă­ şi fără bucurii, în vreme ce sufletul tinerei
cuse Ion a Glăjăriţiî. înainte de a dimite băieţii, dăscăliţe visa emoţii, viitoruri de aur.
numai ce se pomeneşte cu el în şcoală, cu — Ştii, maică preoteasă, eu aşi vrea să mă
copilu de mînă. înscriu la universitate. în baza diplomei de în­
— Apoi ştii ce doamnă dăscăliţă, la copilu văţătoare, am dreptul să urmez cursurile ca
meG să-i dai pace, că . . . extraordinară, pe urmă iafi doctoralul în litere,
— la auzi, bade, efi nu-s doamnă . . . apoi o să am nume, poziţie . . .
aci să nu-ţî mai pui picioru, cînd e plelegere. Şi preoteasa asculta clătinmd din cap, fără
— D’apoi ce eşti, dacă nu eşti doamnă ? să înţeleagă desluşit, îndrăzneţele planuri ale
(Băieţii începură a rîde cu toţii). Plelegere, ne- copilei Tocmai de aceea o şi surprinse într’o
plelegere, să nu mal pui mîna pe copilul meu, zi cu o propunere:
că n’o fi bine . . . — Draga mea, să-ţi spun o vorbă. Nu crede
Şi eşi trîntind uşa, în vreme ce copilul se că m’a pus cineva la cale, Doamne fereşte.
aşeză la locul lui, cu un zimbet de triumf, M’am gîndit eu aşa, să te măriţi tu după das-
acompaniat de rîsetele înfundate ale camarazilor. călu nost. El e de aici din sat, are şi ceva
II venia să se năpustească asupra lui, să-î stăricică, e băiat tînăr, te place — spunea
smulgă urechile din cap, dar se simţia aşa de par’că aţi umblat deodată la şcolile elea
umilită în faţa inzultel, încît se ridică fără o mari din Blaj.
vorbă : Ea se cutremură. Cum ? Adecă de aci se
— Mergem acasă. Ziceţi rugăciunea! esplică afabilitatea aceea nostimă a dascălului?
Ajungînd acasă, se plînse preotului unde Credea el, că menirea ei este de a se încătuşa
găzduia. pe veci în această afundătură de sat afurisit?
— Uite ce-a fost, domnule părinte. Copilul Şi visurile ei de aur — şi amintirile neuitate
Iul Ion a Glăjăriţiî nu se mai astîmpără de dela petrecerile universitarilor! . . .
loc. L-am luat efl şi cu buna şi cu răul, pe
urmă l-am lovit de două ori peste cap cu latul îi era să nu supere pe preoteasa. De aceea,
linialululul. A mers acasă, ameninţîndu-mă cu nu răspunse nimic, ci spuse numai că se va
tată-so, şi s’afl rentors amîndoî, făcîndu-mă de mai gîndi. Şi cum popa urma şi el pe aceeaşi
coardă, le spuse odată, la masă.
ruşine în faţa băieţilor.
Preotul, un om bătrîn şi cumpănit, încercă — Nu mă mărit... Eu vreafl să mai studiez
să o liniştească. încă, şi, peste tot, nu vreau să rămin la sat. . .
— Lasă-I In plata lui D-zefl, draga mea. Cu A doua zi după această declaraţie, rămase
prostu nu-I bine să te prinzi. Dacă pruncu nu surprinsă de paliditatea tînăruluî dascăl, dela
învaţă, dă-i notă rea, pune-1 în genunchi, în- despărţămîntul întîî şi al doilea. ÎI zimbi şi îi
chide-1, dar nu da în el. Ăştia sînt de altcum dete bunădimineaţa mai veselă ca de obicei.
nişte oameni cu stare foarte bună, dar încăpă­ In urma urmei, îi era milă de acest om, care,
ţînaţi şi încrezuţi, de numai eu ştiu cîte năsă- cel dinţii, apreţia frumseţa ei cerînd-o de ne­
rîmbe mi-afl făcut. vastă.
S’a dus în camera ei, s’a trîntit pe pat şi a Nu ştia nenorocitul, că oameni mari şi cu
plîns. îi făcea aşa de bine descărcarea aceasta nume, prinţi şi conţi imaginari, stau încă in
firească a durerii. Singură cum era, neînţeleasă rezervă ca să-î cerşască frumseţei ignorate
de nimeni, în acest sat uitat de D-zeu, se mîn- un zimbet milostiv de regină.
găia din cînd în cînd cu doamna preoteasă, * * *
care prin graiul ei domol şi mîngăios îi amin­ Vravul de caete sta împrăştiat pe masă.
tea icoana de-apururi pierdută a mă-sii. Era Nouă ore trecuse; îi era somn. Nuţa, unde î
aşa de bună şi aşa de naivă bătrîna asta, încît Nuţa? De o vreme încoace copila asta prea
nu se putea mînia pe ea nici odată, ori cît de stă mult seara, cînd merge la fîntînă. Şi-i era
mult ar fi supărat-o cu priceperea ei strimtă urît să se culce singură.
de muiere bună şi mărginită. Şi, în ceasuri de Deschise fere^sta să o strige, şi rămase de