Page 7 - 1905-05

Nrul 5. 1905 LUCEAFĂRUL 107
odată ţintuită locului, de mirare. In bătaia lunii Servitoarea prinse inimă, şi în vreme ce-şi
Nuţa şoptea în taină cu un flăcău, la poartă. aţternea culcuşul lingă patul feti, zise cu în­
Ascultă ţinîndu-şl respiraţia: credere :
— Auzi tu Nuţă, de te mai văd că rîzî cu — Că doară şi domnişoariî îi place de ci­
domnişoru ăla dela notarăşu, să ştii că-ţi crep neva ... Şi domnişoara se mărită ...
capu. — După cine tu ?
— Zău, Ghiţă nu fi prost, da cum poţi — Ştiu eu ?
vorbi . . . — Ei, spune odată.
— Am văzut cu ochii mei. Cind’oi mai — O zis lelea Nică . ..
vedea odată, o fi rău. — Ce o zis ?
— Ba să mă iee dracu, de mi-î mai vedea. — O zis, că după dascălul ăl tînăr. . .
Flăcăul o prinsă roată piste mijloc, şopo- — Să taci, proastă, să nu-ţi mai umble gura,
tindu-şi în taină, la ureche. că o păţeşti.
Ea rămase pierdută în contemplarea lor. Ii Servitoarea privea de supt plapomă mutra
era năcaz la început pe slujnică, o copilă abea, severă a domnişoarei, şi i-se părea că severi­
pe urmă se linişti, îi erau dragi chiar aceşti tatea aceea e silită.
oameni simpli ai naturii, cari sint de o seamă, — Apoi zău, domnişoară, nu-i drept ? . . .
şi se iubesc. Prin instinctul de femeie, domnişoara începu
Cînd Nuţa vini într’un tîrziu, o întrebă: a se destăinui servitoarei. Era o poveste fictivă,
— Da ce-i Nuţă, de ce-aî stat atîta ? o dragoste, care avea să vină, un Făt-frumos,
— Mă rog la domnişoara, îmbulzeală mare cu avere şi cu nume, dintr’un oraş mare.
la fîntînă. Era aşa de frumoasă povestea aceea, încît
— Aşa? îmbulzeală la fîntînă. Da la poartă dăscăliţa însăşi o credea pe jumătate, în vreme
nu-i îmbulzeală ? ce servitoarea o credea pe de-a ’ntregul.
— E£i ? Ba să mă bată Dumne . . .
— Taci tu, că te-am auzit din fereastă. Să Servitoarea adurmi ascultind-o. Prin geamul
ştii. că te spun la preoteasa. Nu ţi-e ruşine, să întredeschis trăgea o adiere aromată, un suflu
ai drăguţ aşa de tînărâ? domol de primăvară.
Şi servitoarea înmărmurită, începu a plînge. Dăscăliţa îşi recită rugăciunea obicinuită, îşi
— Ba zăO, domnişoară dragă, să nu spui desfăcu pârul şi descheiâ încet nasturii dela
nimic, că nu mi-i drăguţ, că ne luăm în dul­ bluză, unul cîte unul.
cele Crăciunului. . . Şi o melancolie uşoară, o milă de sine însaş
— Aşa . . . d'apoi plăceţi de el ? o cuprinse, cum sta aşa pe marginea patului,
— Da’ cum să nu ? căutîndu-se în oglindă.
— Tare îţi place, tu proasto? Cît de tînără şi cît de frumoasă era fata din
— Tare mă rog. oglindă ! AL Ci ura.

IM VISURILE MELE.

în visurile mele Oftează des sărmanul
Cu dorul stau la sfat, Şi lacrimi are 'n glas,
în strîmta odăiţă Ah! cîte nopţi de pază
Din margine de sat. Cu dînsul n'am rămas.

Cu degetul pe buze,
Şi-am plîns cu el alături,
Ascult povestea lui,
De basme fermecat,
De-o floare răsărită
Asemeni unui vaier
Şi-un dor cu ochi căprui.
De doină pe 'nsărat.
n. secn.